De cîți Altani e nevoie pentru a schimba regimul Erdogan?

De peste cinci ani e la închisoare. De peste cinci ani e ținut departe de ochii lumii, într-o celulă, pentru o faptă imaginară. E condamnat la închisoare în urma unei serii de procese unde nu s-au adus dovezi ale vreunei vinovății. Ahmet Altan este acuzat că a susținut lovitura de stat din 2016 împotriva președintelui turc Recep Tayyip Erdogan prin „transmiterea de mesaje subliminale” într-o emisiune televizată, în ajunul puciului. Iar Taraf, ziarul al cărui editor a fost, este suspectat că ar fi avut legături cu mișcarea predicatorului Fethullah Gülen, considerat a fi principalul instigator.

La scurt timp după puci, cel puțin 150 de jurnaliști critici ai regimului au fost arestați. 170 de publicații au fost suspendate și mii de de site-uri blocate. Erdogan a profitat de puci pentru a-și elimina, prin decret, adversarii politici și pentru a închide gura presei critice. Odată cu decretarea stării de urgență, Erdogan a lansat o adevărată campanie de epurare politică. Peste 50.000 de persoane au fost arestate în urma puciului: funcționari, profesori, militari și polițiști. Alte 150.000 de persoane au fost demise din funcție. Turcia e considerată de organizația Reporteri fără Frontiere „cea mai mare închisoare de jurnaliști”.

Ahmet Altan nu e singurul jurnalist aflat în detenție. Dar destinul său e remarcabil. Prima confuntare cu autoritățile soldată cu încarcerarea sa s-a petrecut pe la jumătatea anilor ’90. Publicase un articol-pamflet în care le propunea cititorilor un exercițiu simplu, dar dureros: să se pună în locul celorlalți. Și anume, să-și imagineze cum e să trăiască într-o țară în care turcii sînt discriminați și umiliți sistematic, obligați să renunțe la identitatea lor culturală. O țară imaginară numită Kurzia, cu un lider numit Mustafa Kemal, fiind poreclit Atakurd (și nu Atatürk). Era, pentru acei ani ai confruntărilor etnice dintre kurzi și turci, o propunere foarte curajoasă, în răspăr cu discursul oficial despre terorismul PKK. Un text pe care mulți l-au citit ca nepatriotic sau chiar antiturcesc. Nuanțele și dubiile sînt periculoase… Ahmet Altan a fost condamnat atunci la un an și jumătate de închisoare, fiind eliberat în urma unui proces la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Aproape un deceniu mai tîrziu, Ahmet și fratele său Mehmet, un cunoscut economist și un intelectual angajat, și el, s-au numărat printre cei care au apreciat încercările de reformă a statului inițiate de AKP și de Erdogan. Asta, pînă cînd regimul a început să se abată de la principiile democratice. Frații Altan s-au numărat apoi printre cei mai aprigi contestatari ai Puterii. În seara dinaintea puciului eșuat îi regăsim pe amîndoi într-un platou de televiziune, criticînd deschis regimul. Ahmet a prezis atunci „sfîrșitul iminent” al AKP. Cîteva zile mai tîrziu aveau să fie reținuți și acuzați de terorism și de „răspîndire de mesaje subliminale”. Procesele care au urmat și în urma cărora au fost ba condamnați, ba exonerați, ba iar acuzați și reținuți ilustrează exemplar modul în care Justiția din Turcia a fost pervertită pentru a sluji sultanatul Erogan. Nu, nu e nimic kafkian în aceste procese. Nu e deloc absurd că Ahmet Altan e acuzat de marxism și, totodată, de gülenism. Nu mai contează realitatea, ci doar acele frînturi de realitate care permit stabilirea unei vinovății.

În Nu voi mai vedea lumea niciodată. Memoriile unui scriitor întemnițat (Editura Pandora-M), Ahmet Altan descrie tăios și uneori cu umor sarcastic detaliile acestor procese și viața din închisorile unde își ispășesc pedepsele cei condamnați de regimul Erdogan. Povestind, pune ordine în ceea ce pare absurd. Prin narațiune aduce relief acolo unde realitatea pare cețoasă. Nu speră că va fi eliberat curînd, dar nici nu se resemnează. Nu regretă nimic. Nu pozează nici în victimă, nici în erou.

Ahmet Altan publicat zece romane, cîteva de mare succes la public. Iar ca publicist rămîne o figură cunoscută, chiar dacă regimul încearcă să-i facă numele uitat. Volumul de memorii a apărut tradus în numeroase ediții, nu și în Turcia. „Un scriitor care face jurnalism își trădează vocația”, scrie el undeva. A ajuns la închisoare pentru ce scrie la gazetă. Iar literatura îl ține în viață. „Scriu aceste rînduri dintr-o celulă de închisoare, doar că nu mă aflu în închisoare. Sînt un scriitor. Nu mă aflu nici acolo unde mă aflu, nici acolo unde nu mă aflu. Mă puteți întemnița, însă nu mă puteți ține în închisoare. Pentru că, asemenea tuturor scriitorilor, dețin puteri magice. Pot trece cu ușurință prin pereți.”

Oare de cîți Altani e nevoie pentru a schimba regimul Erdogan?