De ce trebuie să intrăm în zona euro – şi asta cît mai repede

13 mai 2014   PE CE LUME TRĂIM

Cel puţin cu asta sîntem cu toţii de acord, indiferent de convingerile politice. Este vorba despre lipsa de interes a liderilor şi a candidaţilor români faţă de adevăratele subiecte europene şi româno-europene, în această campanie care pregăteşte, totuşi, alegerile pentru Parlamentul European. Iată însă că, parcă pentru a spori confuzia generală, un gest cu adevărat important, chiar crucial pentru România, a trecut aproape neobservat.

Este vorba despre stabilirea, în mod oficial, de către România, a ţintei pentru aderarea la moneda euro: 1 ianuarie 2019. Anunţul a fost făcut de ministrul Bugetului, Liviu Voinea, la Consiliul ECOFIN. Un asemenea gest, cu numeroase semnificaţii, ar fi trebuit să genereze o dezbatere intensă în societate – se pare însă că protagoniştii campaniei, dar şi cam mulţi jurnalişti şi lideri de opinie rămîn preocupaţi de importanţa tricourilor electorale.

Alegerea datei-ţintă coincide cu momentul preluării de către România, pentru prima dată, a preşedinţiei rotative a Uniunii Europene. Dar nu acest simbol este cel mai important în discuţie.

Mai important este altceva: la orizont se află rediscutarea Tratatului European. Pe culoarele de la Bruxelles se vorbeşte deja despre asta. Iar pe firul scurt dintre marile capitale, consultările neoficiale se pare că au şi început. Este adevărat că discuţiile importante vor porni după alegerile din 25 mai şi cu precădere după instalarea noii Comisii, în toamna acestui an. Însă din ceea ce a putut să transpară pînă acum, pare să se profileze ideea unei Europe în trepte sau, dacă vreţi, a unei Europe a cercurilor concentrice.

Există în Vestul Europei opinii tot mai numeroase potrivit cărora „adevărata“ Uniune Europeană ar trebui să se reducă la statele fondatoare, eventual plus Spania – un organism redus şi suplu, pe care Franţa şi Germania l-ar putea gestiona mai uşor. Probabil că nu se va ajunge chiar aici, dar este de imaginat o Europă avînd ca nucleu dur zona euro, urmînd ca restul statelor să facă parte din această structură, în anumite proporţii. Iar în noua Uniune Europeană, chiar aderarea la euro s-ar putea să devină cu mult mai dificilă decît în actualele condiţii.

Este de asemenea de aşteptat ca noul Tratat European să intre în vigoare prin cea de-a doua parte a anului 2019, ca un fel de încununare a mandatelor viitoarei Comisii, ale viitorului Parlament European şi ale viitorului preşedinte al Consiliului European. Bine ar fi ca, pînă atunci, România să fie deja parte a nucleului dur al Uniunii, pur şi simplu fiindcă nu-şi permite să rămînă aruncată într-o periferie. Poate că state precum Danemarca, Suedia sau Marea Britanie îşi pot permite o apartenenţă –  să-i zicem selectivă – la viitorul proiect. Chiar şi Cehia, de ce nu?  

Cu România, lucrurile stau altfel. Aderarea la euro, dincolo de aspectele sale tehnice, este un proiect politic. Mai mult: încărcătura politică a crescut enorm după deteriorarea situaţiei din Estul Europei şi tot mai evidentele ambiţii expansioniste ale Rusiei. Situată în proximitatea celei mai fierbinţi zone a Europei – şi care va rămîne aşa ceva vreme, pînă la o nouă reaşezare a sistemului european de securitate –, România pur şi simplu nu-şi poate permite un statut marginal.

România trebuie să fie parte a viitorului nucleu dur al Uniunii Europene, în primul rînd din considerente de securitate. Avem nevoie să fim în zona euro şi în spaţiul Schengen, iar pentru asta trebuie să scăpăm cît mai repede de MCV. Altfel, vom fi cu mult mai vulnerabili în faţa provocărilor dinspre răsărit – una este să provoci o ţară marginală a Uniunii şi alta e să loveşti în „inima“ ei, adică în zona euro.

Mulţi se vor întreba – ca şi în cazul aderării la Uniunea Europeană, de exemplu – dacă vom fi pregătiţi pentru a intra în eurozonă. Şi aceasta dincolo de criteriile tehnice, de ordin economic şi juridic, pe care România poate să le îndeplinească în anii ce vin (condiţii legate de deficit, inflaţie, fluctuaţia cursului şi altele). Se vorbeşte însă şi de o „convergenţă reală“, adică despre măsura în care economia, dar şi societatea în ansamblu sînt pregătite pentru un asemenea pas. 

Dar va fi România mai bine pregătită dacă va rămîne mai mult timp pe dinafară? Mai curînd nu, într-o societate pentru care, de un secol şi jumătate, modernizarea a însemnat umplerea, într-o anumită măsură, a unor forme iniţial fără fond. Dacă nu ni se dă forma, nu producem nici conţinutul. Aşa a fost şi cu aderarea la UE. Nu am fi fost mai pregătiţi dacă am fi rămas afară, ba chiar am fi stat cu mult mai rău. 

Sigur că aderarea la euro va însemna un preţ. Mai ales în condiţiile unei aderări în marş forţat. Dar în actualele condiţii, este un preţ pe care ar merita să-l plătim. Cine nu crede să privească spre statele baltice, acolo unde răsuflarea tăioasă a ursului rusesc se simte mai ceva decît în România. Şi unde şi amintirile de dată recentă sînt mai dureroase. Estonia şi Letonia sînt deja în eurozonă. Iar Lituania se pregăteşte pentru a adera anul viitor.  

Mai mult, aderarea la euro poate fi pusă în centrul acelui nou proiect naţional, de care România a dus lipsă în anii care au trecut de la aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană.

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.

Mai multe