De ce sînt iliberali iliberalii români?

Mai întîi de toate, pentru că le folosește. Ei simt că au dat de un filon electoral sigur și stabil, cu mari șanse de a-i propulsa drept cîștigători ai alegerilor. Instrumentarea temerilor și miturilor, stimularea urii au făcut parte mereu din recuzita campaniilor electorale. E adevărat, unii le folosesc mai mult și mai eficient decît alții și cu mai puține scupule. Nu arareori, diferența la urne e dată de abilitatea comunicatorilor de campanie de a intui temele fricilor colective și de a găsi cuvintele potrivite pentru a le exploata. Și nu doar în România.

Pe de altă parte, iliberalismul este la noi o contrareacție la măsurile anticorupție, care i-au vizat pe mulți dintre liderii actualei coaliții – inclusiv președinții celor două Camere ale Parlamentului.

Printr-o campanie îndelungată și zgomotoasă, anticorupția a fost prezentată drept expresia unei impuneri din afară, care subminează suveranitatea României. Cuvîntul „suveranitate“ este unul fundamental în discursul iliberal.

Deși se numără printre cîștigătorii tran­ziției și aderării la Uniunea Euro­peană (e suficient să le cercetezi declarațiile de avere!), iliberalii au găsit cel mai bine drumul către inimile celor care au avut cel mai puțin de cîștigat în ultimele decenii.

În realitate, tocmai programele lui George Soros și investițiile străine au ajutat un mare număr de tineri fără mari posibilități materiale să-și desăvîrșească studiile sau să-și găsească o slujbă mai bine plătită aici, în țară, și astfel să iasă din sărăcie. E paradoxal, dar uite că paradoxul acesta ține.

N-ar fi ținut dacă nu s-ar fi adăugat componenta identitară și religioasă, adusă foarte mult în discuție odată cu Coaliția pentru Familie, împreună cu ofensiva Bisericii Ortodoxe de după momentul dificil pe care l-a traversat în urma tragediei Colectiv. Biserica încearcă să recupereze, devine mult mai prezentă în spațiul public, este alături de discursul naționalist, identitar, etnocentrist, care se vîntură tot mai mult în spațiul public.

Și iată cum toți cei lăsați în urmă de cursa spre europenizare a României (nu din cauza lor, ci în principal a corupției și incapacității guvernelor de a aplica politici publice adecvate) își găsesc acum un cadru comun de reflectare a nemulțumirii lor, punîndu-se exact în spatele celor dintîi vinovați pentru starea lor precară. Să recunoaștem că a fost o mișcare genială – victimele urmîndu-și orbește călăii.

Anul viitor, că tot e anul Centenarului, vom asista la o tensionare a bătăliei pentru imaginarul colectiv. Dușmanul e mai bine conturat ca oricînd.  

Nimic surprinzător. Regimurile, cu cît sînt mai autoritare, cu atît își descoperă dușmani mai puternici. Cu cît dușmanii sînt mai puternici, cu atît ele cer din partea poporului să fie învestite cu mai multă autoritate. Acest joc nu se termină niciodată. La noi e doar la început.

Dar cine e dușmanul care atentează la suveranitatea României, care vîntură cătușele spre aleșii neamului? Să fie Rusia, care subminează democrațiile și încrederea în instituțiile publice, care încearcă să intervină peste tot în procesele electorale? Nu, dușmanul se află printre aliații noștri: Statele Unite, mai ales după declarația Departamentului de Stat privind legile Justiției, conspirația occidentală la adresa României, de la Bilderberg la Soros, multinaționale, bănci, organizațiile neguvernamentale susținute de statele occidentale. Bine, dar cam asta se aude azi și de la Kremlin sau din noul palat aurit de la Ankara al „sultanului“ Erdogan!

Așadar: dușman puternic, nevoie mai puternică de autoritate și, în paralel, populism economic și social cît încape. Și cît mai puțină rațiune.

Prețul? Prețul pentru România este acela de a rămîne în afara marilor dezbateri pentru ceea ce va fi noua Uniune Europeană, ca spațiu al libertăților, stabilității și bunăstării. Dar aceasta e o veste bună pentru iliberali. Cu cît România va fi mai izolată, cu atît puterea lor în interior va fi mai mare și cu atît vor ajunge mai greu de răsturnat de la putere.

În 2019, România va exercita pre­șe­dinția Consiliului Uniunii. Dar, dacă exceptăm diplomația, aceasta este văzută mai curînd ca o ocazie propagandistică de a promova doar România și, eventual, cîteva interese înguste, gen ieșirea din MCV și aderarea la Schengen. Pînă și emblema președinției române ne spune ceva despre cum se vede cea mai importantă prezență pe scena europeană, de la aderare încoace.

Toate acestea vin și dintr-o lipsă de înțelegere a mecanismelor europene. Pentru că această tendință iliberală și autoritaristă merge mînă în mînă cu lipsa de înțelegere nu doar a mecanismelor, dar și a resorturilor de ordin politic, cultural și identitar care au făcut posibil acest proiect european la care, de bine, de rău, am aderat. 

Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.