De ce sînt atît de rari piloții români?

De ce sînt atît de rari piloții români (un loc 40 la ultimul raliu Dakar)? E normal să ai atîția „amatori” în traficul obișnuit și așa de puțini profesioniști?

E tot aşa cum colcăie NBA de baschetbalişti români (glumă, nu e nici unul), asta pentru că deşi mulţi aruncă cu tot felul de obiecte către coş, puţini nimeresc. Dovadă străzile, pădurile, rîurile, ramurile, care nouă „duşman este”. La maşini, democraţia de pedală, în absenţa frînei legale, îl face pe orice prost să se creadă Alain Prost. În Raliul Dakar am avea în principiu mai multe şanse, dat fiind gradul de denivelare a multor drumuri. În anumite zone, rinichii şi smalţul dinţilor au antrenamentul necesar pentru a ataca oceanele de ocru ale celei mai mari competiţii off-road. Nu ducem lipsă de condiţii, cum se zicea pe vremuri. Numai că la noi maşina nu e un sport, e o psihoză. Nu e despre a fi primul la sosire, ci doar la primul stop. Ăla e important. Contează enorm să ajungi cel dintîi acolo, să îţi acorzi o mică medalie de aur fals şi apoi să adormi cu ochii în telefon sau căzînd bovin pe negînduri în vreme ce culoarea verde s-a pus de mult. Şi, sigur, îţi iei binemeritatul claxon. Tiiiiiiii!!! În deşert nu sînt claxoane, ceea ce, sigur, nu te stimulează. Spre deosebire de finlandezi, noi nu avem mari şcoli de pilotaj, ci de derapaj (deşi la ei condiţiile ar fi mai bune). Noaptea, prin intersecţii, şmecherii cu maşini tunate şi adunate, dotate cu cauciucuri bărbierite, fac piruete nederanjaţi de nimeni. Derapaţi liniştiţi, poliţia doarme! Mai e o chestie care nu ni se potriveşte în drumul dunelor: nu există bandă de urgenţă pentru ca băieţii deştepţi să poată depăşi coloanele de fraieri care stau în trafic. Acolo talentele sînt nemăsurate, ce folos? Sîntem buni, dar nu ne vede nimeni, sîntem buni aici între noi, ce să facem în cele străinătăţi lovite de strechea vaccinării? Din cînd în cînd, compatrioţi cu simţul aventurii şi o doză de curaj mult peste medie se duc să încerce cu degetul marea de nisip. Dakar este despre oameni speciali. Despre cei care ies din rînd, dar nu ca să se bage în faţă în răspărul regulilor. Aici drumurile ni se despart. Dakar e o încercare umană care se pregăteşte cu tone de precizie, rezistenţă, perseverenţă şi, aş zice, un sens al orizontului. Un fel de putere de a te proiecta peste ceea ce vezi cu ochii. Dakar înseamnă mii de kilometri de eforturi şi suferinţe. Şi nici un semafor. E ca şi cum ai bea vin fără cola. Care-i distracţia?