De ce nu-s românii ca nemții? (în vremuri de pandemie și nu numai)

11 aprilie 2020   PE CE LUME TRĂIM

Se tot discută în ultima vreme „cazul Germaniei” și oamenii, specialiști sau nu, își dau cu presupusul – cu un număr mare de cazuri, aproape 100.000 (la ora la care scriu) și un pic peste o mie de decese, situația pare sub control. Se spune că s-au pregătit din timp, încă din februarie și-au făcut stocuri de teste și materiale sanitare, că este țara europeană care a testat cei mai mulți oameni, dar și că nemții respectă la un mod foarte serios regulile impuse de autorități și că este o bună comunicare la nivel de comunități locale. Pentru că am cunoscut destui nemți la viața mea, aș înclina spre ultimele supoziții, nu pot să uit scena din Berlin, era într-o dimineață de duminică, am făcut un singur pas ca să traversez strada pe roșu pentru că nu se vedea la orizont nici o mașină, iar venerabila doamnă de pe trotuarul celălalt s-a uitat la mine de parcă eram picată de pe altă planetă și și-a făcut cruce. Sînt aproape convinsă că, dacă nemții n-ar avea deloc autorități, ar reuși foarte bine să se organizeze și singuri. Redau aici un fragment din cartea pe care am scris-o împreună cu Jan Cornelius – De ce nu-s românii ca nemții? (a apărut anul trecut la Editura Paralela 45) care mi se pare mai actual decît oricînd.      

Dragă Jan,

Pe la începutul lui septembrie am făcut parte dintr-o gașcă veselă de vreo 30 de nemți, unii dintre ei for the forst time in Romania, de vîrste diferite, care au venit tocmai pînă la Vama Veche, adică în cel mai sudic punct al unei țări din sud-estul Europei, pentru o dublă aniversare. Reuniunea noastră, care a durat patru zile, mi-a lămurit cîteva dintre „misterele“ legate de civilizația occidentală, respectiv de cea germană. Orice petrecere/sărbătoare organizată de români, mai ales una care durează patru zile, înseamnă în primul rînd haos. Farfurii și pahare sparte, risipă de mîncare, scaune distruse, gunoi cît cuprinde, gălăgie cît să acopere toate concertele de pe plaja din Vama Veche. Totdeauna se vor găsi cel puțin unul care să se îmbete criță și să le strice cheful celorlalți, cel puțin doi care să se certe, să se ia la bătaie și, eventual, după aia, să se împace și să se îmbrățișeze, o duzină de cîrcotași și de nemulțumiți cărora să nu le convină muzica, să nu-l placă pe Gigel și să întrebe de ce a fost invitat și Georgică, să le pice greu salata boeuf și să stea toată seara îmbufnați într-un colț. Iar la final, aproape nimeni nu se dă dus, indiferent dacă petrecerea a durat două ore sau trei zile, prelungind o euforie artificială la nesfîrșit, chiar dacă gazdei i se închid ochii de somn și transmite semnale clare că ar fi cazul să mai plecăm și pe la casele noastre. Sînt obișnuită cu toate acestea, de aceea în ultimii ani evit petrecerile și nici nu mai am curajul să mai organizez vreuna, după ce, în ultimul an de liceu, Luci și Bogdan au dat foc ușii apartamentului nostru, pentru că nu le-am mai dat voie înăuntru, ca să-și termine și ultima sticlă de vin.

Ei bine, am rămas surprinsă (deși într-un fel m-am așteptat) de cît de eficient, disciplinat, impecabil s-a desfășurat petrecerea nemțească și culmea e că ne-am simțit cu toții foarte bine. Una dintre micile mele sarcini din partea gazdei a fost să fiu cu ochii în patru și să am grijă ca lucrurile să fie în ordine, însă n-am avut mare lucru de făcut, pentru că am senzația că toți cei prezenți au primit (în particular) aceeași sarcină. Fiecare știa exact ce avea de făcut: prepararea rapidă a mîncării (și aici niște doamne respectabile din Germania s-au „certat“ constructiv cu privire la rețeta faimoasei salate de cartofi), servirea aperitivelor, reutilizarea resturilor a doua zi, pe principiul „De ce să aruncăm mîncarea?“, fiecare știa unde să-și ducă farfuria murdară și insista să și-o spele, dar mai ales fiecare știa cînd e cazul să se retragă.

Dar să luăm doar un exemplu – domnul responsabil cu țuica, un neamț în jur de 50 de ani. Doar el știa unde e sticla cu țuică, o servea în pahare mici în prima parte a serii. Trecea zîmbitor prin fața invitaților, cu tava cu pahăruțe: Poftiți! Mai serviți? După ce se sfîrșea acest mic ritual, stătea cu ochii pe sticlă ca pe butelie, pentru că știa că nu se cade să o dosească pentru mai tîrziu, așa cum ar fi făcut orice român țuicar și cu grija zilei de mîine. Regula casei pe care o pricepuse el era: țuică la început, după care, la masă, se trece pe vin, însă țuica rămîne în decor, doar așa, de politețe. Și cu toții au respectat această regulă pînă cînd un invitat român și-a adus niște prieteni (neinvitați, desigur) care au dat iama în țuică. Au reperat sticla, atunci cînd paznicul ei nu era prin preajmă, și au început să facă drumuri dese pînă la ea, ca să-și umple paharele. Pet-ul de doi litri s-a golit treptat, sub privirile disperate ale neamțului care nu mai avea ce face – era prea tîrziu și oarecum de prost gust să mai intervină. Așa că doar ofta și privea cum se duce pe apa Sîmbetei bunătate de țuică, sînt convinsă că în seara aceea a adormit cu un sentiment de vinovăție pentru că nu și-a îndeplinit datoria așa cum se cuvine.

Așadar, am privit cu uimire tot acest mecanism al petrecerii nemțești care a funcționat (aproape) perfect. Inutil să mai spun că nu s-a îmbătat și nu s-a bătut nimeni, însă degeaba îți povestesc ție aceste lucruri, le cunoști foarte bine.

Dragă Adina,

Îmi scrii despre cum petrec românii și că la petreceri, ca să nu le zic chiolhanuri, sînt adesea haotici și dezordonați. Ca să nu zic disperați. Trag concluzia că nu prea s-au schimbat multe în România, în privința luptelor cu paharul, chiar dacă pe timpurile mele, în Banat, totul era și mai frumos. Îmi amintesc că, pe cînd trăiam eu la Timișoara – am plecat în 1977 –, bărbații adevărați, care se respectau, consumau pe rupte băuturi spirtoase de la 30 de grade în sus (bere oricum nu se găsea), și nu doar la petreceri, și nu doar cu păhărelul, ci cu paharul de apă, cu vadra și cu cisterna. Se bea ce se prindea: vodcă, țuică de prune, pălincă și tot felul de poșirci și amestecuri chimice, în comparație cu care acidul sulfuric pare un blînd ceai de mușețel, băut cu înghițituri mărunte pentru protejarea stomacului, precum țuica făcută din zahăr, triplu sec, monopol, coniac Zarea și cîte și mai cîte… O, Doamne, ce mai vremuri! Ajunge doar să pomenesc numele acestor licori și deja începe să-mi bată inima mai repede și mi se blochează ficatul. Și flăcăii care mai de care zăceau prin crîșme și veneau în ziua de salariu clătinîndu-se acasă, doar-doar or fi uitînd mizeriile realității, dar cei mai vîrtoși luptători pe frontul paharelor erau pe atunci cei ce deveniseră sau voiau să devină scriitori și poeți, căci exista în anii aceia o profundă credință: dacă nu bei, n-ai talent.

Și apoi îmi mai scrii, Adina, cum petrec nemții pe care tu i-ai cunoscut în România și cît sînt de cumpătați și ordonați. Da, trăiesc de patruzeci de ani în Germania și pot spune că ai sesizat esențialul, nu prea mai am multe de adăugat, așa petrec nemții în general. Tu stai la București și uneori, de la distanță, adevărul se vede deosebit de clar. Totul în Germania e bine organizat și se petrece la un mod previzibil, așa că bețiile, dacă au loc, atunci sînt și ele planificate și au loc solidar, umăr la umăr, cu predilecție în perioada carnavalului. Carnavalul începe aici, în zona Köln-Düsseldorf, anual, în ziua de unsprezece, luna a unsprezecea, la ora unsprezece și unsprezece minute, nu vreau să fac un joc de cuvinte, vorbesc serios. Și se termină pe la sfîrșitul lui februarie sau prin martie. Totul se petrece deci la un mod cu grijă planificat, deși nemții nu iubesc nimic mai mult decît spontaneitatea, dar cu o singură condiție: să fie și aceasta planificată à la longue.

Mai multe