De ce nu iubim copiii?

28 august 2008   PE CE LUME TRĂIM

Femeia care a ucis copilul pe care-l avea în grijă e doar un accident de cruzime. O pată mică de sînge pe obrazul proaspăt bărbierit al sistemului de ocrotire a copiilor nedoriţi ai României. Am rezolvat cu orfelinatele, am trecut peste pozele cu copii handicapaţi legaţi de paturi. I-am ascuns pe toţi sub preşul gros al aşa-zisei familii cu plată. Am luat iadul mare, instituţional, şi l-am împărţit în iaduri mici, discrete, de mic litraj. Copiii sînt însă la fel de chinuiţi, sînt sigur de asta - iar cel omorît nu poate fi decît un copil fericit c-a evadat dintr-un sistem concentraţionar făcut în casă, la fel ca tăieţeii sau cozonacul. N-am nici o dovadă pentru asta, fireşte, în afară de cunoaşterea empirică a concetăţenilor mei (între care doamna educatoare care te bate cu nuiele la tălpi e doar un detaliu autobiografic). A, ba mai e ceva: ştiu sigur că nu ne iubim copiii. Se vede la fiecare pas, de altfel. România e printre cele mai neprietenoase locuri pentru ei. Nici nu ştiu de unde să încep: de la naştere, ba chiar dinaintea ei: screening-ul pentru malformaţii, examinarea periodică a fătului: toate astea sînt oferite pe piaţa medicală la preţ de bijuterii, ca accesorii de lux. Vine apoi naşterea, operaţiune riscantă într-o lume medicală cu tot mai puţini medici buni rămaşi în ţară. Apoi mergi acasă cu copilul şi descoperi c-ai sosit cu el într-o lume în care toată lumea îl urăşte. S-o luăm pe rînd. Pe copilul tău îl urăsc vecinii: nici unul nu va da muzica mai încet ca el să doarmă. 90% îţi vor servi chiar replica aceea care concurează la titlul de slogan pentru brandul naţional: "Ce, te-am pus eu să-l faci?". Apoi, pe copilul tău îl urăsc arhitecţii, care nu-şi pot imagina că şi la bloc, la alimentară, la administraţia financiară şi cine ştie unde vor fi părinţi care vor dori să intre cît mai uşor cu căruciorul. Pe copilul tău îl urăsc toţi primarii şi toţi dezvoltatorii imobiliari, care se bat să-i ia spaţiul verde şi să-l transforme în case pentru alţi copii condamnaţi să bată mingea pe asfalt pînă îi calcă maşina. Îl detestă constructorii de mall-uri, care nu-şi închipuie că ai putea avea nevoie să-l schimbi la toaletă, îl dispreţuiesc vecinii de masă la cîrciumă, care nu se mai pot opri din fumat, chiar şi cînd copilul tău tuşeşte de-şi rupe plămînii. Copilul e neavenit în hotelurile scumpe din România, e interzis în anumite magazine de cash and carry (sau cel puţin aşa era atunci cînd am încercat eu o vizită acolo cu doi băieţi incapabili să răstoarne frigidere, acum vreo doi ani), e pedepsit cu ignorarea de patronii de restaurant, care nu se gîndesc că şniţelul cu cartofi prăjiţi ar putea să fie tocmai lucrul care te face să te întorci la ei. Cireaşa pe tortul nesimţirii publice e gunoiul, aruncat peste tot, fărîmiţat şi inspirat de generaţii de copii urbani, care se sperie cînd ajung prima oară într-un oraş măturat. Copiii sînt extrem de prost priviţi de stat. Cei care-i îngrijesc sau cei care-i învaţă carte sînt printre cei mai prost plătiţi funcţionari. Pe de altă parte, şoferii care ucid copii pe trecerea de pietoni sînt scăpaţi tot cu ajutorul organelor statului. Copiii n-au nici Internet mai ieftin, nici biblioteci publice care să le bage cartea sub nas, nici vreun avantaj în avioane, trenuri sau dirijabile. N-am avut niciodată sentimentul că, undeva, cineva în administraţie ar crede că e un lucru bun pentru patrie că am trei copii acasă. Norocul nostru e că la vîrsta la care li se întîmplă toate lucrurile astea neplăcute, copiii încă nu ne pot judeca. Cînd se fac mari e prea tîrziu şi încep şi ei să se poarte urît cu copiii altora sau ai lor pentru că asta e tradiţia. Stai şi te întrebi de ce se întîmplă asta, într-o ţară care se mîndreşte oficial cu grija faţă de cei mici. Freud ar zice ceva despre lipsa de iubire în copilărie, la nivel de mase. Alţii ar vorbi despre tradiţia decreţeilor, copiii nedoriţi. Uite că au trecut 20 de ani, şi copiii doriţi sînt la fel de prost trataţi ca ăia extraşi cu forţa din amărîta de viaţă sexuală a naţiunii. Tocmai de aceea eu zic că femeia care merge la puşcărie stă acolo pentru noi toţi. Pentru că toţi sîntem vinovaţi, un pic, de cruzime faţă de copii. Eu l-am făcut, eu îl omor, ştiţi expresia asta? Încercaţi s-o traduceţi, vedeţi dacă vă înţelege cineva.

Mai multe