De ce ne plac nemţii şi ne enervează olandezii?

12 ianuarie 2012   PE CE LUME TRĂIM

Vă mai amintiţi de Axa Bucureşti-Londra-Washington, pe care preşedintele Băsescu îşi inaugura primul său mandat, în 2004? Dacă nu, nici o pagubă! Anul 2011 a adus replierea viguroasă a României pe „Axa Berlin-Paris“ (dacă aceasta o fi existînd cu adevărat sau dacă nu cumva se opreşte fix în capitala germană).

Desigur, nu aceasta e ştirea care ne-a scăpat în 2011. Partea interesantă este că noul discurs de la Bucureşti, început prin august, odată cu ralierea preşedintelui Băsescu la ideea Statelor Unite ale Europei, a dus, spre finele anului, la creşterea „cotei“ acestuia în sondaje. Cum de a fost posibil ca un apel la „cedarea de suveranitate“ să ducă, pînă la urmă, la efecte sociologice pozitive?

În primul rînd, fiindcă românii au mai mare încredere în instituţiile europene decît în cele româneşti.

Potrivit Eurobarometrului din decembrie, românii se numără printre cei mai nemulţumiţi europeni cînd vine vorba de situaţia economică din ţara lor (90%, faţă de 99% în Grecia) sau de încrederea în Guvern (10%), Parlament (9%) şi partide politice (8%). Lucrurile se schimbă însă cînd românul priveşte spre Europa.

Conform aceluiaşi Eurobarometru, întrebaţi despre situaţia economică din Uniunea Europeană, peste o treime dintre români consideră că aceasta este bună. Mult – faţă de media europeană de 18%. „Europa“ rămîne încă, în mentalul colectiv, modelul, agentul „schimbării în bine“, sursa de presiune necesară pentru ca guvernanţii locali să nu o ia razna. Cedarea de suveranitate este, aşadar, mai degrabă ceva bun. Mai bine „ai lor“ decît „ai noştri“!

Pe de altă parte, politicianul Traian Băsescu a sesizat exact nevoia Germaniei de aliaţi în vederea impunerii regulilor guvernanţei economice. Reguli care, de bună seamă, îi plac şi preşedintelui român. Dar nu asta e esenţial.

Dînd sprijin Berlinului, liderul român a ieşit, deodată, din conul de umbră al afacerilor europene, devenind un partener important de dialog. Vizita din noiembrie în Germania şi mesajele lansate cu ocazia Consiliilor Europene din octombrie şi decembrie au şters ceva din imaginea de lider provincial şi de actor de mîna a doua în afacerile europene, în care preşedintele se cam complăcea în ultimii ani.

De partea cealaltă a „baricadei politice“, opoziţia a fost complet luată prin surprindere. Ocupată cu teme mărunte, precum excluderea lui Mircea Geoană – pe fondul „disperării de a ieşi în evidenţă cu o vizită în SUA“ cînd, de fapt, „Axa“ se schimbase! – alianţa de opoziţie nu a găsit un răspuns coerent. Preşedintele a apărut la TV făcînd politică mare, cu Angela Merkel şi ceilalţi lideri europeni, în timp ce PSD îşi spăla rufele în public, iar PNL nu ştia ce să facă.

Nici pînă astăzi, USL nu a venit cu un discurs articulat pe tema Pactului fiscal şi a obligaţiilor pe care România ar trebui să şi le asume. Nimic altceva în afară de mesaje plîngăcioase despre „pierderea suveranităţii“! Să ne mai mirăm atunci că, în ultima parte a anului, puterea a crescut în sondaje, iar opoziţia a scăzut?

Anul 2012 se anunţă unul de foc pe arena europeană. Cu atît mai multe oportunităţi pentru preşedinte, care pare să se fi prins vîrtos de scara trenului!

Dar... există şi un „dar“. Dosarul Schengen bălteşte şi, cu toate declaraţiile de susţinere venite din partea noii preşedinţii daneze, perspectivele sînt mai degrabă pesimiste în 2012. Guvernul olandez nu dă deloc semne că ar avea de gînd să cedeze. De altfel, actul politic care stă la baza actualei coaliţii guvernamentale de la Haga, cu un cabinet bicolor, liberal-conservator, susţinut de extrema dreaptă, prevede că Olanda se va opune oricărei extinderi a Spaţiului Schengen.

O prevedere inspirată, evident, de Partidul Libertăţii, naţionalist şi eurosceptic. Marja de manevră a celor două partide ale dreptei „tradiţionale“ este practic zero în ce priveşte extinderea Spaţiului Schengen – asta dacă nu cumva vor să-şi dărîme propriul guvern!

Dinspre Bucureşti, mesajele au fost mai degrabă provocatoare la adresa Olandei – „războiul“ vamal al bulbilor de lalele sau apelul preşedintelui Băsescu de boicotare a legumelor olandeze. Aceste declaraţii nu fac însă decît să-i solidarizeze pe olandezi cu propriul guvern şi să dea executivului de la Haga încă un motiv – dacă mai avea nevoie! – de a ne spune nu.

Ar fi fost, oare, mai bine ca România să fi adoptat un ton mai moderat şi să fi mizat, dimpotrivă, pe convingerea opiniei publice olandeze că guvernul ţării sale greşeşte? În definitiv, atitudinea în dosarul Schengen este dictată de interesele unui partid minoritar! Posibil.

Dar, întorcînd moneda pe cealaltă faţă, se prea poate ca Bucureştiul să fi ştiut din start că, atîta vreme cît actuala formulă guvernamentală de la Haga funcţionează, şansele noastre reale de accedere în Spaţiul Schengen tind spre zero. Nimic nu-l costă, aşadar, pe preşedintele român să recurgă la ceva focuri de artificii pentru a-şi mai cîrpi imaginea internă.

Altfel, tonul conciliant faţă de Olanda rămîne pentru viitoarele guverne. Noi vom avea alegeri în noiembrie 2012. Şi, dacă actuala formulă guvernamentală din Olanda rezistă pînă la finalul mandatului, atunci avem de aşteptat, în privinţa lor, pînă în vara lui 2014!   

Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.

Mai multe