De ce m-a enervat Churchill
Ideea articolului de față mi-a venit urmărind un documentar (vechi de acum) dedicat ultimului suveran al României. Un episod relatat acolo chiar de către monarh m-a intrigat peste măsură. Momentul datează din 1947 și se leagă de primul mare eveniment european postbelic: căsătoria, la Londra, a reginei Elisabeta (Elizabeth) cu prințul Filip (Philip). Mihai I a fost, desigur, invitat (și a participat) la ceremonie. Ea a avut loc în noiembrie, cu aproximativ o lună înaintea abdicării regelui nostru (în condițiile știute) și proclamării „republicii” în țărișoara moldo-vlahă. Prin urmare, în mod firesc, suveranul a călătorit în Anglia plin de griji. Se întreba deja cum ar fi trebuit să procedeze în noul context. Să revină la București și să continue să fie un obstacol în calea instaurării depline a comunismului, cu toate riscurile implicate de o asemenea variantă (se pare că liderii bolșevici ai vremurilor respective s-au bucurat că Mihai decisese să meargă la nunta regală, sperînd că se va folosi de ocazie pentru a rămîne în Occident) ori să devină „transfug” cu adevărat și să scutească națiunea de complicații politice (terminate, prezumtiv, cu vărsări de sînge și inutile în fond, avînd în vedere intrarea ireversibilă a României sub autoritatea sovietică)? O dilemă teribilă, să admitem, chiar și pentru un politician cu experiență.
La una dintre festivități, zărindu-l pe veteranul Winston Churchill (probabil, cu țigara de foi în gură și paharul cu scotch în mînă), tînărul rege i-a cerut sfatul. Care credea bătrînul lup de mare că ar fi constituit, pentru el, în postură de vîrf al monarhiei, cea mai corectă și, totodată, cea mai onorabilă atitudine în circumstanțele menționate? Premierul i-a răspuns cu o singură frază, evitînd (abil, aș observa eu) comentariile și explicațiile suplimentare: „I have always chosen the path of courage” / „Eu am ales întotdeauna calea curajului”. Cuvintele l-au mobilizat pe suveranul de douăzeci și șase de ani, care s-a întors acasă, spre dezamăgirea foștilor „ilegaliști”, furnizînd, ulterior, dureri de cap regimului pînă în ziua de 30 decembrie. Frumoasă replică deci, ar fi oricine tentat să deducă, din partea legendarului prim-ministru britanic! Cu o manevră stilistică bine șlefuită a reușit, iată, să modifice un fragment de istorie continentală, fie el și de foarte scurtă durată. Frumoasă replică, aș spune, ca atare, la rîndul meu, dacă, din perspectiva celor șapte decenii și jumătate care au trecut de atunci, nu i-aș sesiza puternica doză de ipocrizie din subteran. Ce făcuse însă, mai înainte, la Yalta și la Moscova, domnul Churchill? Stătuse, pasiv, în fața vulpoiului Stalin, permițîndu-i acestuia să-și delimiteze, nerușinat, zonele de dictatură răsăriteană. România va cunoaște ulterior cea mai neagră parte din istoria sa modernă. Vor fi victime directe și indirecte ale triumfului stalinismului în Europa de Est imposibil de cuantificat. Mă îndoiesc sincer că un asemenea „defetism” (eufemistic exprimat, avînd în vedere efectul său ucigaș pe termen lung) ar putea reprezenta un „reper” pe autointitulata „cale a curajului”.
Vreau să fiu înțeles corect. Nu contest calitățile politice ale lui Churchill și nici măcar numeroasele situații (din timpul războiului și, cu precădere, din timpul bombardamentelor londoneze) în care se va fi dovedit capabil de bravură, dar nu am cum să nu remarc faptul că, precum toate virtuțile, curajul se sprijină pe trei principii obligatorii: consecvența (cutezanța trebuie să apară și în amănuntele vieții, nu doar în manifestările „epopeice” ale biografiei personale), modestia (vitejia declarativă poartă în ea o tulburătoare, necreditabilă nuanță bombastică) și generozitatea (actul temerar în sine este renunțarea la autoconservare, e ieșirea din „eu”, e înclinația profund neegoistă către ocrotirea alterității, către protejarea celuilalt). Curajul nu se opune așadar numai lașității. Aceasta din urmă reprezintă forma absolută de eșec al lui, de abdicare a individului de la conduita bărbătească. Antinomii ale bravurii sînt însă, deopotrivă, interesul personal, lipsa de caracter, comportamentul fluctuant – determinat de împrejurări – și, vai, fanfaronada. Din perspectiva istoriei noastre, toate se disting limpede în personalitatea legendarului prim-ministru englez, pe fundalul tabloului politic configurat, în interval de doi ani, de deciziile sale la Yalta și de replica „tartarin-tarasconiană” servită regelui Mihai la căsătoria Elisabetei a II-a. Rezultă, în concluzie, că practicarea unei singure virtuți rămîne utopie pură. Traseul etic ilustrează mereu un ansamblu de direcții, cu bifurcații adiacente, și niciodată o cale unică, monoton creionată.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.