De ce libertatea de întrunire e încă importantă

21 noiembrie 2018 PE CE LUME TRĂIM

Faptul că multe dintre democrațiile lumii sînt sub asediu este azi un lucru bine-cunoscut. Dar amenințările în creștere la adresa unui drept democratic deosebit de important nu primesc nici pe departe atenția cuvenită. Prin felurite mijloace, guvernele pun bețe în roate cetățenilor care vor să se întrunească și să protesteze.

Noile restricții cu privire la dreptul de întrunire invocă adesea motive aparent inofensive, precum „siguranța publică“. În SUA, administrația Trump a pretins că ar avea dreptul să solicite taxe de curățenie în urma demonstrațiilor, ceea ce ar permite efectiv guvernului să taxeze protestatarii pentru exercitarea unui drept constituțional.

În mod asemănător, premierul ungar Viktor Orbán a promulgat o lege care îngrădește demonstrațiile în preajma reședințelor private sau a monumentelor naționale, invocînd riscul ca protestele „să perturbe cursul firesc al traficului“. Autoritățile încearcă de asemenea să interzică demonstrațiile în timpul evenimentelor oficiale. Invocînd motive vagi, guvernul poate acum să interzică virtualmente orice demonstrație stradală.

Unii s-ar putea să nu realizeze că erodarea dreptului de întrunire este o amenințare la adresa democrației la fel de gravă ca măsluirea alegerilor de către un partid și ca descurajarea sau intimidarea votanților. În fond, date fiind posibilitățile aparent nelimitate de întrunire în spațiul virtual, disponibilitatea spațiului fizic poate părea mai puțin importantă.

De fapt, protestele stradale și în locuri publice sînt esențiale pentru viața democratică. Dreptul de liberă întrunire provine din dreptul de a înainta petiții regilor. Istoric vorbind, el a fost dintotdeauna subiectul unor restricții mai severe decît libertatea de exprimare. Chiar și în multe democrații bine instalate, autoritățile publice încearcă să țină mulțimile departe de clădirile oficiale ale guvernului.

În SUA, bunăoară, demonstranții nu se puteau întruni în apropierea Congresului, pînă la începutul anilor 1970, cînd Curtea Supremă a respins în cele din urmă argumentul potrivit căruia Dealul Capitoliului era un spațiu privilegiat care se cuvine ferit de masele largi. Și totuși, mulțimile vocale politic sînt descrise în mod curent ca bande scăpate de sub control și în ziua de azi. Îl putem da ca exemplu recent pe Bernard Kerik, un fost comisar al poliției newyorkeze, care i-a acuzat pe cei care protestau împotriva confirmării lui Brett Kavanaugh la Curtea Supremă de tulburarea „bunei funcționări a instituțiilor publice“.

Și totuși, e chiar necesar să putem protesta în fața anumitor clădiri publice? Poate că Internetul nu e, cum au crezut mulți la început, instrumentul desăvîrșit al democrației, dar el oferă nu mai puțin vaste posibilități de „întrunire“ și de exprimare online a dezacordului. Gîndiți vă la Emma González, o adolescentă din Florida, anonimă pînă cînd a „întrunit“ peste noapte de două ori mai mulți follower-i Twitter decît Asociația Națională a Armelor (NRA). Urmărind postările unui supraviețuitor elocvent al masacrului din Parkland, 1,66 milioane de utilizatori Twitter au arătat că susțin reglementări mai stricte în domeniul regimului armelor de foc și că sînt în dezacord cu lobby-ul armamentului din SUA.

Cu toate acestea, întrunirea într-un spațiu fizic îndeplinește pentru democrație anumite funcții pe care activitatea online, oricît de susținută și de ferventă, nu le poate, pur și simplu, îndeplini. În 2011, Barney Frank, membru pe atunci al Camerei Reprezentanților SUA, a întrebat de ce protestatarii Occupy Wall Street „cred că simpla prezență într-un loc fizic chiar contează“; un răspuns pe măsură ar fi fost: „De fapt, prin ocuparea spațiilor publice se pot obține lucruri importante, în funcție de cine sînt ocupanții și de numărul lor.“

Nu degeaba cei care au luat parte la marșul drepturilor civile din America anilor 1950 și 1960 vorbeau adesea de „însemnătatea numărului nostru“. Simpla „masă“ de cetățeni dispuși să iasă în stradă – riscîndu-și adesea integritatea fizică – conferă credibilitate cauzei. Poate că sună banal, dar – după cum o dovedește obsesia lui Trump față de numărul relativ redus de persoane prezente de ziua intrării sale în funcție – dimensiunea e încă importantă.

„Însemnătatea numărului nostru“ se aplică și pentru spațiul virtual. Dar, dată fiind abundența roboților și a fermelor de troll-i, nu putem fi niciodată siguri ce înseamnă numerele din social media cu adevărat. Mai mult, o aglomerație de utilizatori online nu este la fel de vizibilă ca o întrunire de cetățeni. E adevărat, Trump și alți populiști încearcă adesea să discrediteze protestele de bună credință, susținînd că se aduc „figuranți“ sau „activiști plătiți“. Dar nu există nici o dovadă în acest sens, iar atunci cînd protestele ating o anumită amploare, astfel de afirmații devin implauzibile în ochii celor mai mulți oameni.

Alegerile dovedesc, fără doar și poate, în mod empiric, susținerea electoratului pentru un anumit politician, partid sau chiar strategie politică. De obicei, însă, alegerile nu redau și gradul de intensitate a acestui sprijin. Mobilizarea pe străzi și în piețe poate trimite un semnal clar despre atașamentul alegătorilor față de o anumită cauză. Chiar dacă numărul celor care o urmăresc pe González pe Twitter este impresionant, ceea ce contează cu adevărat este faptul că mai bine de un milion de cetățeni investesc timp, energie și bani pentru a participa la „March for Our Lives“ – organizat de ea și de alți studenți în luna martie a acestui an.

A participa la un miting poate fi riscant în țări precum Turcia, în care democrația e deja grav amenințată. În spațiul fizic, îți expui propriul corp și, dată fiind puterea și răspîndirea tehnologiei moderne de supraveghere, poți fi identificat cu ușurință de către guvern.

Dar tocmai aceste pericole fac ca protestul public să aibă mai multă forță decît, să spunem, activismul online anonim. A fi împreună într-un loc fizic poate crea un sentiment de forță colectivă. A vorbi și a acționa coordonat, la vedere, împreună cu alți oameni, într-o atmosferă de susținere reciprocă, sînt elemente esențiale ale experienței democratice. Astfel, întrunirile în carne și oase pot avea – pe lîngă funcția de semnalizare a țelurilor unei mișcări pentru un public mai larg – un efect de transformare asupra participanților înșiși.

Nu în ultimul rînd, în spațiul fizic, faptele pot demonstra alături de cuvinte pentru afirmarea noilor posibilități politice și sociale. După cum a arătat tehno-socio-loaga Zeynep Tufekci, demonstrațiile și „ocupările“ includ astăzi, adesea, biblioteci publice volante care celebrează ideea unei cooperări voluntare bazate pe egalitate.

Libertatea de întrunire nu e reductibilă la libertatea de exprimare sau la libertatea de asociere. Ea este o formă distinctă și puternică de acțiune democratică. Cei preocupați de amenințările actuale la adresa democrației trebuie să țină seama și de amenințarea la adresa întrunirilor fizice. Dreptului de întrunire i se cuvine mai mult respect – și mai multă protecție – decît primește în momentul de față.

Jan-Werner Mueller este profesor de Politică la Universitatea Princeton. What is Populism? este cea mai recentă carte a sa.

traducere din limba engleză de Matei PLEŞU

Foto: Andrei Ivan