De ce e scumpă viaţa-n Europa?

Katerina e din Zagreb şi e îngrozită de apropiata aderare a Croaţiei la UE. Se tot întreabă de ce s-au scumpit toate cele şi ce o să mai fie după aderare. Bombăne apropiata intrare în „marea familie europeană“. Manuel este încă student, în Lisabona. Bombăne şi el, amintindu-şi costul vieţii pe vremea cînd Portugalia nu era încă stat membru. E drept, vorbeşte din poveştile părinţilor şi bunicilor, căci el nu era pe lume. Donovan e scoţian de origine, funcţionar public în Belfast. Îşi aminteşte cît de ieftin era un weekend cu prietenii în Zagreb, Belgrad sau Ljubljana pe vremea Iugoslaviei. Trebuia să te chinui să cheltuieşti 100 de lire sterline în cluburi şi restaurante, timp de două zile. Katerina îi dă dreptate. Manuel îi înţelege. El e încă un „animal de club“ şi simte pe pielea lui cît de scumpă e viaţa, evaluată în unităţi proprii de măsură („Jack & Cola“ – bănuiesc că e vorba de un carcalete de club, compus din whisky şi Coca-Cola), care au crescut de la 1,5 euro la 6 euro. Toţi trei se uită spre mine şi îmi cer o explicaţie. Fiind un soi de euro-explicator de serviciu, încerc să-i lămuresc.

Primul motiv – le zic – este politica agricolă a preţurilor înalte (filiera franceză). Altfel spus, orice creşte pe cîmp sau în grajd trebuie să se vîndă cît mai scump, pentru a-l ţine în viaţă (economică, evident) pe fermierul mediu european, mult mai puţin productiv decît oricare alt concurent global (fie el american, chinez, rus sau sud-american). Uniunea Europeană plăteşte subvenţii directe la hectar, indiferent de ce se produce (sau nu) pe acea suprafaţă. Drept urmare, există, în acest moment, cel puţin 30 de milioane de hectare necultivate, care sînt subvenţionate din bugetul comunitar. (Rog comunitatea vastă a analiştilor de toate felurile din România să nu mai considere ţara noastră drept excepţie europeană în acest domeniu.) Evident, alimentele devin scumpe. Este drept că se laudă a fi ceva mai sănătoase decît ale competitorilor yankei, chinezi sau sud-americani.

Al doilea motiv ar fi politica de mediu excesivă (Filiera germană). De dragul ursuleţilor polari, care îşi văd banchizele reduse – conform unor escroci care se dădeau drept oameni de ştiinţă (vă reamintesc scandalul Climategate) –, Europa a zis că ar fi interesant să joace rolul pionierului arţăgos şi plin de zel, din filmele sovietice ale anilor ’50, conform părerilor lui Michael Moore (patru decenii mai tîrziu). „Salvăm planeta, dăm exemplul propriu al virtuţii (aici – ecologiste), restul lumii nu are decît să ne urmeze, în ciuda bunului-simţ economic!“ Prin urmare, nemţii au investit mult, mult de tot, în producţia de energie „verde“, în tehnologii şi utilaje bine subvenţionate de stat (subvenţii trecute cu vederea de Bruxelles), cauţionate cu contracte favorabile de furnizare a gazelor naturale din Rusia. Manuel ia foc. În numele prieteniei cu natura, Portugalia a închis termocentralele, a creat numai şomeri şi importă, în prezent, energie din Franţa. (Rog comunitatea vastă a analiştilor de toate felurile din România să nu mai considere ţara noastră drept excepţie europeană în acest domeniu.) Firesc, preţul energiei electrice produse în Europa a crescut într-un ritm infernal.

Zic şi al treilea motiv: trimiteţi producţia în Asia (Filiera anglo-saxonă). Donovan aminteşte cum, înainte de 2008, City-ul era în pragul sanctificării, în timp ce Jaguar era vîndut indienilor. Ţărilor din sud, cu mai puţină tradiţie industrială, li se recomanda intens turismul sau agroturismul „de calitate“. Un fel de „lăsaţi investiţiile în fabrici, vouă vă sînt suficiente hotelurile pe malul mării.“ Firesc, cînd a venit criza, nu a mai fost nevoie de atîtea servicii. Trebuiau plătite mai întîi mîncarea şi factura la curent. (Rog comunitatea vastă a analiştilor de toate felurile din România să nu mai considere ţara noastră drept excepţie europeană în acest domeniu.)

Sper că le-am explicat cît mai bine amicilor mei de ce este viaţa scumpă în Europa. Vestea bună e că şi Bruxelles-ul şi-a dat seama. Vestea proastă este că, pentru redresare, e nevoie de consensul statelor membre. Ele vor fi 28, în curînd. Îmi pare rău, Katerina!

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.