De ce contează cei care contează
Cu totul, ei sînt 751 și vin din 28 de țări. Cu toții, ei reprezintă maximum de democrație directă pe care îl poate livra acum Uniunea, deoarece ei constituie Parlamentul European. Unii sînt prezențe exotice, cum ar fi reprezentanții Partidului Piraților. Alții sînt de extremă dreapta sau comuniști. Unii vor integrarea europeană, alții doresc din răsputeri desființarea Uniunii. Deh, oameni și ei. Unii sînt remarcabili, alții joacă rolul unor eterni necuvîntători, bucuroși că au un salariu fain, birouri prost aerisite, o navetă obositoare pînă la Strasburg, o cantină bună și posibilitatea de a mulțumi partidul de acasă, cu parte din salariu sau sinecuri pentru nepoatele șefului.
Mînați de pasiunea lor pentru clasamente și retrospective, colegii de la Politico (cea mai în vogă publicație care scrie de la Bruxelles despre Bruxelles) au comis-o încă o dată. Au publicat un clasament care cuprinde numele a 40 de MEPi „care contează“. Oameni care au făcut ceva remarcabil în anul de cînd au fost aleși. Doar jumătate dintre statele membre au reprezentanți. Se pare că electoratele celorlalte 14 nu au reușit să „producă“ măcar un parlamentar european remarcabil. Ce ziceți? Are România vreunul? Stați curioși pînă spre sfîrșitul articolului.
Germania domină topul, cu 16 prezențe. Marea Britanie este pe locul doi, departe în urmă, cu doar cinci. Este firesc. Mărimea economiei și rolul politic asumat de nemți îi fac să domine orice dezbatere sau proces decizional în Bruxelles. La fel de „natural“ pare a fi că Europa de Est are doar 7 (șapte!) prezențe din cele 40. De unde se vede că actuala Uniune a celor 28 continuă să fie un club al celor egali, în care unii sînt mai egali decît alții. Repartizarea pe familii politice este echilibrată, potrivită proporțiilor electorale: popularii au 13, socialiștii sînt pe-aproape, cu 12, iar ALDE are 5.
Era firesc ca o bună parte dintre șefii comisiilor sau ai familiilor politice să figureze de drept pe listă. Politicieni ca Martin Schulz, Manfred Weber sau Guy Verhofstadt, împreună cu Jerzy Buzek, Pavel Svoboda și Roberto Gualtieri se luptă să decidă care este ordinea de zi și lista priorităților în cadrul lucrărilor acestui animal politic extrem de original care este Parlamentul European. Pe de altă parte, politicienii din familia politică vioaie a lui Nigel Farage, Marine Le Pen sau Matteo Salvini sînt acum la modă, impresionează masele și inspiră valul eurosceptic. Sînt greu de ignorat. Ar mai fi cei care au o țintă unică (idee fixă) și care își mobilizează toate eforturile pe acea direcție. De exemplu: neamțul Daniel Caspary, de care depinde statutul de economie funcțională de piață pentru China (grea misie!) sau tînăra olandeză Marietje Schaake, care este un suporter fanatic al modelului de economie digitală propus de Statele Unite.
În fine, întrebarea: are România vreun parlamentar în acest grup select? Da, are! Nu este Monica Macovei, al cărei efort întru definirea Procurorului European părea să o îndreptățească la titulatura de parlamentar „care contează“. Nu este nici Ioan Mircea Pașcu, ditai vicepreședintele Parlamentului European, cu varii conexiuni strategice și relații îndelung cultivate. Nu este nici Adina Vălean (adică doamna Crin Antonescu), tot vicepreședinte. Nu este nici măcar Laurențiu Rebega, cel care a fost ales la socialiști și care a trecut la extremiști. Despre Ana-Claudia Țapardel, Doru-Claudian Frunzulică sau Mihai Țurcanu nu am ce vă povesti, căci nici ei nu spun prea multe.
Gata cu suspansul! Unul dintre cei șapte parlamentari est-europeni și singurul din România este Sorin Moisă. V-am mai povestit despre el. Ia parte din negocierile alea grele cu TTIP-ul, acordul de comerț cu SUA. A fost raportor al opoziției (shadow rapporteur) pentru acordul cu Canada. A încercat să lege negocierile de vizele românilor. Nu a obținut suficient sprijin politic, astfel încît a renunțat la calitatea de raportor. De aceea, Politico l-a nominalizat și a hotărît că el contează, la categoria „National Champions“ (traduceți cum credeți).