De ce avem tendinţa de a nu vedea partea plină a paharului

1 mai 2019   PE CE LUME TRĂIM

În spaţiul mediatic, veştile bune nu provoacă adrenalină. Acest lucru este bine ştiut de jurnaliştii care servesc o presă furnizoare de „senzaţii tari“, de scandaluri, de subiecte spectaculoase. Un tren care soseşte la timp nu este o informaţie. Un tren care întîrzie, da, începe să devină un subiect susceptibil să intereseze publicul. Precizez acest lucru întrucît din cînd în cînd îmi pun o întrebare nu tocmai „vandabilă“ ca excitant mediatic: oare nu cumva ultimele trei decenii au fost cele mai fericite din istoria Europei de Răsărit, iar ultimele şase din istoria Europei apusene?

Formulez această frază cu prudenţă, înfricoşat că mai toţi prietenii şi că mai toţi cititorii or să-mi sară în cap. Aud deja fraze de genul: „Matei Vişniec a înnebunit. I se pare că ultimii treizeci de ani au fost cei mai buni din istoria Europei, ha-ha, uite cum te îndepărtează de realitate viaţa la Paris“. Sau îmi răsună imediat în minte această replică din Caragiale: „C-eşti copil?“

Recunosc că peste 90% din eseurile şi studiile abordînd actualitatea, omul, societatea, construcţia europeană etc. sînt de un pesimism teribil şi abundent argumentat. Titlurile care se vînd masiv anunţă fie sinuciderea sau islamizarea Europei, fie dezastrul civilizaţiei occidentale, fie moartea democraţiei, fie sfîrşitul omului alb… Sau toate acestea la un loc, împreună cu alte dezastre legate de schimbările climaterice şi epuizarea resurselor de pe planetă. Din cînd în cînd, însă, unii observatori ai lumii (prea puţin luaţi în seamă) ne avertizează că s-ar putea să fim victimele unor percepţii eronate. Este cazul cu demograful şi sociologul Hervé Le Bras, autorul unei cărţi intitulate Se sentir mal dans une France qui va bien. Apărută la Editura L’Aube în februarie anul acesta, cartea propune un tablou comparativ între inegalităţile din Franţa şi cele din celelalte ţări ale Europei, şi ajunge la concluzia că tot mai bine este să fii locuitor al Hexagonului…

Aş îndrăzni să traduc acest titlu în felul următor: De ce se simt francezii nefericiţi într-o Franţă care o duce bine. În felul acesta, problematica devine mai clară şi o putem transfera la întreaga Europă. Pentru că întrebarea poate fi pusă şi aşa: de ce se simt nefericiţi locuitorii Uniunii Europene într-o zonă a lumii care o duce bine?

Despre francezi se ştie că, indiferent ce le spui despre calitatea vieţii lor şi despre şansa de a se fi născut francezi, ei rămîn sceptici, iar în ierarhia mondială a popoarelor pesimiste ei ocupă un loc în primul eşalon (în unele clasamente figurînd ca fiind mai pesimişti decît afganii şi irakienii).

Evaluarea gradului de fericire generală al unui popor se face pe baza multor criterii, dar şi prin raportare la trecut, prin comparaţie cu restul lumii, prin identificarea perspectivelor.

În septembrie 2018, pronunţînd un discurs despre starea Uniunii, preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Jun-cker, i-a invitat pe europeni să respecte ceva mai mult Uniunea, să nu-i „murdărească“ imaginea şi să-i apere modul de viaţă. Pacea, democraţia, stabilitatea, securitatea, libertatea de exprimare, precum şi libertatea de mişcare conferită de un paşaport european, accesul la educaţie şi cultură, iată doar cîteva criterii care intră în evaluarea acestui concept veşnic relativ numit fericire socială.

„Să fim fericiţi că trăim pe un continent al păcii, un continent care cunoaşte pacea graţie Uniunii Europene“, mai spunea Jean-Claude Juncker. Acest veteran al construcţiei europene ştie ce spune pentru că de fapt niciodată, în istoria ei, Europa nu a cunoscut o secvenţă atît de lungă de pace precum cea care a început în 1945…

Nu e puţin lucru să poţi spune „mi-am trăit viaţa într-o secvenţă calmă a istoriei, nu ştiu ce înseamnă să fii bombardat, să fii înrolat, să-ţi rişti viaţa pe front, să trebuiască să ucizi ca să nu fii ucis, să te refugiezi din cauza luptelor sau să-ţi pierzi copiii în război“.

Faptul că europenii sînt uneori ignoranţi, că nu ştiu cum se trăieşte în alte zone ale lumii, că se simt invadaţi, că sînt nemulţumiţi de cît cîştigă etc. nu schimbă cu nimic lucrurile: în raport cu alte șase miliarde de oameni de pe planetă (dintr-un total de 7,5 miliarde) au dus-o mai bine în ultimele decenii, iar în raport cu întreaga lor istorie au fost mai puţin victime ale invaziilor, ale războaielor, ale dictaturilor, ale epidemiilor, ale crizelor economice…

În 2017, la Editura Plon de la Paris a apărut o altă carte cu un titlu incitant: Nu, nu a fost mai bine înainte. Istoricul suedez Johan Norberg analizează o altă tendinţă a noastră a tuturor, aceea de a spune că lucrurile merg din ce în ce mai rău şi că „înainte“ totul era mult mai „luminos“. El demonstrează că nu raţiunea, ci emoţia stă la baza acestui tip de reflex. Or, se ştie, mediile de informare nu se adresează atît raţiunii, cît emoţiei, ca şi liderii populişti sau extremişti. Cu cît un om politic prezintă în tonalităţi mai întunecate prezentul, cu atît îi cresc şansele de a obţine voturi.

Există tablouri comparative tulburătoare. În anul 1900, speranţa medie de viaţă era de 39 de ani, faţă de 71 de ani acum. În anul 1800, cam 94% din populaţia de pe glob trăia într-o extremă mizerie şi doar 12% ştia să citească…

Aş vrea să-i asigur pe cititorii acestor rînduri că le-am scris fără să fiu naiv. Ştiu ce probleme au europenii şi mai ales care sînt problemele şi dilemele europenilor din Est, inclusiv ale românilor. Ceea ce doresc să transmit prin aceste reflecţii este că „mai binele“ nostru (individual şi comun) nu poate fi conceput decît dacă vom consolida ceea ce avem deja: o Europă imperfectă şi profund încercată de numeroase cataclisme. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.

Mai multe