De ce ateii se plictisesc vara

De ce nu cred în Dumnezeu? Poate pentru că nu l-am întîlnit. E primul lucru care îmi vine în minte, odată cu invidia pentru Voltaire, care spune că Dumnezeu e un actor de comedie care joacă pentru o audienţă căreia îi e frică să rîdă. Mi-aş dori să pot intra la piesa asta. De mic am trecut pe lîngă biserici cu credinţa că sînt un semn al timpurilor trecute, de dinainte de inventarea rachetelor şi a zborului cosmic, de dinainte de calculatoare şi roboţi şi cu siguranţa de dinainte de raţiunea europeană, aceea care a desfiinţat spaima de a fi singuri în univers. Ateismul e o cucerire a Europei iluminate. Şi e cea mai puţin folosită. Aceleiaşi Europe eliberate de spaimă îi datorăm curentul electric şi medicina care chiar funcţionează, apa caldă la robinet şi şcoala de coafură. Toate şi-au găsit un loc în civilizaţia asta, toate, cu excepţia puterii de a te uita dincolo de propria moarte. La fel ca şi beţivul din colţul străzii mele, ateismul s-a luptat cu condiţia umană şi n-a reuşit s-o bată. A avut toate şansele, inclusv subvenţii, regim de ideologie de stat şi staruri charismatice. L-a avut pe John Lennon. Pe Che Guevara. Pe Einstein (deşi acesta din urmă l-a cam subminat din interior cu vorba aceea cum că "Dumnezeu nu joacă zaruri"). Nici un ateu n-a fost vreodată fulgerat mergînd pe stradă, cel puţin nu înadins, ca parte a unei campanii cereşti de eradicare a fenomenului. Cu toate astea, nu există ateu să nu se teamă că pînă la urmă credinţa lui îi va crea probleme, acum sau mai tîrziu. Dacă cumva, nu…? Acum cîteva zile i-am mărturisit unei doamne bine, de familie bună şi educaţie mai mult decît decentă, lipsa mea de credinţă. M-a luat deoparte şi m-a întrebat cu milă: "Da’ cu ce te-a supărat Cel de Sus?". Mă mirosise. Cei mai vehemenţi atei sînt ăia enervaţi pe diversele aspecte practice ale Creaţiei. Şireturile de la pantofi, care se desfac mereu. Şeful care nu se dă la o parte să-ţi facă loc în carieră. Copilul care nu-ţi seamănă parcă în genialitate. Chiar şi boul care îţi dă cu cheia pe maşină: unde era Ochiul Ceresc, cînd Mamona a jucat cartea invidiei pe culoarea asta minunată, pe care se vede orice zgîrietură? Săptămîna asta se împlinesc 40 de ani de la aselenizare. Culmea, toţi cei care au ajuns pe Lună erau creştini practicanţi. Unii s-au întors iluminaţi de acolo, dar nu era lumina aia pe care o aşteptau ateii. Priveliştea Cosmosului n-a făcut decît să micşoreze fiinţa umană. Exact materialul cu care lucrează credinţa. Ce pui în locul lui Dumnezeu? Post-Dumnezeu. Dar e prea complicat: trebuie să-l împaci cu evoluţia, cu homosexualitatea, chiar şi cu structura creierului în care nişte doctori (şi ei credincioşi) au descoperit că dacă pui nişte electrozi şi treci un uşor curent electric prin ei, obţii experienţe mistice. Despre asta să fie vorba? Să fie Dumnezeu un produs secundar al unor reacţii electro-chimice din capul nostru? Iar ateii, pur şi simplu nişte oameni cu o anumită atrofie? Credinţa veche rîde de toate astea. Ca şi arta, religia creşte în valoare cu vîrsta. Ateismul e din ce în ce mai ieftin. Lumea rîde de el ca de un afiş de circ de-acum o sută de ani. Tocmai pentru că spectacolul promis s-a jucat demult, fără să lase în urmă nici o amintire, nici un cutremur, nimic de urmat. Poate că şi ateismul are nevoie de o biserică. Un loc în care oamenii să se roage la ei înşişi. OK, avem pentru asta psihoterapeuţi. Ar fi trebuit să ştiu mai bine, am vorbit cu unul săptămîna trecută. Poate că şi ateii ar trebui să înveţe să nu se mai lupte cu biserica. Dar nu e nimic altceva de făcut: ateismul e plictisitor, dincolo de momentul iniţial de revoltă… Dar să mă întorc la Voltaire. Pe patul de moarte, rugat să renunţe la diavol şi să se întoarcă la divinitate, el răspunde simplu: "Nu e momentul acum să-mi fac noi duşmani". Nici Dumnezeu nu putea da un răspuns mai bun.