De ce 40 nu e noul 20? - că așa-i în tabără!

9 iulie 2019   PE CE LUME TRĂIM

Ajungem la căbănuțele din pădure. Drumul pînă aici a fost prost, cu porțiuni neasfaltate, nu aveau cum să treacă două mașini una pe lîngă alta, autocarul nu putea urca oricum, unii dintre noi s-au îmbarcat într-o mașină de pompieri, au trăit o experiență extremă acolo, în întuneric, fără să vadă nimic din peisajul sălbatic – o pădure bătrînă, cocoțată pe coama unui deal, fără să simtă altceva decît hurducăielile drumului. Dincolo de pădure se termina Slovacia și începea Ungaria. După șapte ore petrecute în autobuz, sînt praf, mi-a trecut os prin os și mă simt amețită. Băieții s-au distrat, și-au pus muzică și au jucat cărți, însă pe mine nimic din ce e legat de o călătorie cu autocarul nu mă mai distrează. Nu-i înțeleg pe cei care aleg să facă turul Europei cu autocarul, cred că aș lua-o razna după prima mie de kilometri. Ce obiective turistice? Ce peisaje? Nu m-aș bucura de nimic. Nici cu mașina mică nu e mai confortabil, doar să ai o mașină bună care să nu te „obosească“ mai tare decît drumul. Am fost cu Loganul nostru la Split, în Croația, cînd am ajuns acolo și am coborît din mașină nu mai știam care era stînga și care era dreapta. Tot cu Loganul am traversat munții Bosniei, nici acum nu știu cum de am avut acest curaj și cum de nu ne-a lăsat mașina prin pustietățile alea unde nu găseai o benzinărie pe o rază de două sute de kilometri, dar Loganul „e rezistibil“, vorba unui puști din cartierul meu. Am fost cu el și la Berlin, s-a comportat impecabil pe autostrada în Germania, deși nu putea depăși nimic, totuși nu-i doresc nici celui mai mare dușman al meu să călătorească cu un Logan mai mult de 300 de kilometri. Ajungi, cu chiu, cu vai, la destinație, e o mașină construită parcă împotriva celui care o conduce și a pasagerilor săi, treabă românească, nu‑i așa? Dar, dacă stau să mă gîndesc bine, nu prea mai rezist la călătorii lungi de nici un fel, nici cu bus-ul, nici cu mașina, nici cu trenul – după un drum de 12 ore de la București la Cluj mi-am jurat că nu mai pun niciodată piciorul într-un tren CFR și m-am ținut de cuvînt. Poate cu vaporul, dar n-am încercat. Deși mor de frică în avion, față de celelalte mi se pare un teleport. Înainte îmi plăcea să călătoresc ore în șir, să mă bucur de subtilele schimbări ale peisajului, ce-i cu graba asta de a ajunge la destinație, de ce nu mai am răbdare? Probabil că nu călătoria e de vină, ci condițiile de călătorie. Nu mai pot călători oriunde, oricînd, cu oricine.

Căbănuțele sînt într-un loc de vis, pe malul unui lac limpede și plin de pești, un mic resort cu un aer mai degrabă cehoslovac decît slovac, de altfel am stat de vorbă și cu proprietarul bine abțiguit de la unicul (mult spus) restaurant, care mi-a mărturisit că e un nostalgic și că cele două țări nu trebuiau să se separe. Tipul trăiește în Kosice, orașul cel mare din apropiere, și vine aici ca să se relaxeze, să bea bere, nu-l interesează banii pe care îi cîștigă din afacere. De fapt, se vede cu ochiul liber – totul e dărăpănat, în descompunere, disfuncțional, căbănuțele or fi fost ele simpatice pe vremea socialismului, dar acum au devenit doar o iluzie a relaxării. Ne ia vreo oră să ne împărțim pe camere – care cu care stă, se pierd chei, se găsesc chei, se mută bagaje dintr-o parte în alta, exact ca-n taberele din copilărie. Primim o cameră de două paturi unde practic nu e loc de nimic, din pragul ușii te arunci direct în pat, dar măcar nu vom dormi cu alți cinci. Înainte, puteam să dorm în orice condiții, și cu o sută de oameni în jurul meu. Am dormit în gări, în corturi (acum o plecare cu cortul la mare mi se pare de neconceput), pe iarbă, în parc, am adormit pe un morman de boască într-o podgorie. Acum nu pot dormi decît în anumite condiții – liniște (deci cu dopuri în urechi), o lămpiță de veghe, căci întunericul profund îmi provoacă anxietate, eventual cu televizorul deschis și cu nimeni altcineva decît o singură persoană pe care o cunosc de douăzeci de ani. Odată, într-o deplasare, ne-au cazat cîte două în camera de hotel, era o tipă pe care o cunoșteam prea puțin, simțeam în cameră un corp străin care mă inhiba. N-am dormit două nopți la rînd, pînă și respirația din celălalt pat mă stresa într-un asemenea hal încît nu puteam închide ochii. N-avea nici o vină fata aia (care, la rîndul ei, a dormit prost), eu eram de vină și hachițele mele. Dar cum să-i spun ceva fără să o jignesc? Și am început să-mi fac probleme. Ce se întîmplă cu mine? De cînd am devenit atît de „anormală“?

Picătura care a umplut paharul la căbănuțe au fost băile comune. Decît să te trezești noaptea și să bîntui ca un zombie pe holul cabanei în căutarea unui WC, mai bine nu mai faci pipi, te ții pînă dimineața. Dimineața cînd, desigur, e coadă la baie, așa că mai bine te duci în pădure, ceea ce am și făcut de cîteva ori, pînă cînd am descoperit că o singură cameră din cabana vecină avea o baie proprie, ai naibii norocoși, m-am împrietenit repede cu ei ca să le folosesc baia, măcar erau patru pe un WC, nu douăzeci. În plus, cu băile astea comune e și o problemă de igienă, trebuie să ai tot timpul gelul dezinfectant la tine, după cîteva ore de utilizare intensă încep să pută. Așa că, din nou, mai bine nu mai mergi deloc, te abții, știi că e vorba doar de două nopți în „locație“, aștepți să pleci din nou la drum și visezi la benzinăriile OMV de pe traseu, cu toalete curate, parfumate. Înainte, puteam să merg la orice jeg de toaletă de prin baruri obscure sau campinguri, de cînd o baie a devenit atît de importantă pentru mine? În căbănuțe, la dușuri nu curge apa caldă, dar asta e simplu de rezolvat – pur și simplu nu mă spăl. Un fleac.

Astea sînt condițiile, n-ai ce să faci! – îmi zic eu și trag adînc aer în piept ca să mă calmez. Nu exista o alternativă de cazare în zona respectivă, un sat izolat de la granița cu Ungaria. N-o să mor două zile. Și n-am murit. Berea a fost bună și la discreție, trebuie să te îmbeți un pic ca să reziști. Da, dar berea e generatoare de pipi și toaletele-s comune! Parcă nici așa nu merge, nici beția nu mai e ce era odată.

Mereu am urît taberele, nu i-am înțeles niciodată pe copiii care de-abia așteptau să vină vara și să se înregimenteze în astfel de stabilimente. Nu-mi place viața „la comun“ și nici spiritul de turmă. Mai tîrziu, nu m‑am dat în vînt nici după vacanța la cort și toată semipromiscuitatea din jurul ei, dar am acceptat-o la limită, din motive de bani puțini, am ajuns chiar să stabilesc un record personal – o lună la mare trăită la cort. De atunci n-am vrut nici să mai aud de cort. Accept faptul că viața e alcătuită din tot soiul de experiențe, fiecare la o vîrstă potrivită. Iar după o anumită vîrstă, nu neapărat înaintată, chiar nu mai poți. Vrei o mașină bună, o cameră de hotel decentă, nu patru stele, dar orișicît, un somn liniștit, o baie doar a ta, o cameristă care să-ți schimbe prosoapele. Mai demult nu dădeai doi bani pe toate astea, acum au devenit un must, altfel trebuie să ieși tu din zona de confort și e complicat. Îi admir, de pildă, pe „corturarii“ cu ștate vechi, 60 plus, care de-abia așteaptă să-și părăsească cuibușorul comod din oraș și să-și petreacă vacanța în „sălbăticie“, să se trezească dimineața la șase, cînd în cort e deja saună, să-și dezmorțească oasele sfărîmate, cu un zîmbet chinuit pe față, și s-o pornească în pas vioi pînă la dușurile reci, dar îmi dau seama că nu pot să fiu ca ei. Și nici nu-mi doresc. Ar fi o formă de ipocrizie față de mine însămi dacă aș zice că vreau să mă simt la 40 ca la 20. E imposibil.

Mai multe