De bună seamă
Discuțiile iscate în spațiul public de una dintre cerințele probei de limba română de la examenul de bacalaureat sînt tulburătoare. Nu știi de ce să te minunezi mai mult: de faptul că mulți tineri nu cunoșteau sensul locuțiunii adverbiale de bună seamă, de convingerea unora dintre ei cum că respectiva locuțiune nu ar avea sens și deci ar putea fi înlocuită cu orice – sau de indignarea exprimată în spațiul public de elevi și părinți deopotrivă?
E drept, locuțiunea de bună seamă nu aparține limbajului colocvial, conversației curente, dar este încă bine ancorată în stilul scris, în exprimarea cultivată, mai elaborată, care conservă forme și construcții mai vechi. Locuțiunea nu este ieșită din uz, ci doar lipsește dintr-un anumit registru (cel al comunicării cotidiene). A fost acuzată (de cetățenii indignați) că e un arhaism sau un regionalism, pe care astăzi nu l-ar mai folosi nimeni. O bănuială perfidă ne este repede confirmată de Google: sintagma se folosește în paginile Dilemei vechi (tocmai pentru că e veche, vor zice indignații); am ales cîteva exemple, din autori diferiți, din anii 2021-2023: „De bună seamă, competiția miliardarilor pentru controlul viitorului «turism spațial» se desfășoară și-n mass-media”; „jucători aflați în activitate, clasați între primii zece din lume și care, de bună seamă, l-ar învinge azi pe Kasparov”; „Nu e paradoxal că, de bună seamă, satisfacție simți și cînd faci KO un adversar în ring...?”; „De bună seamă, nu toți francezii, grecii, italienii sau românii sînt la fel”; „Amestecul de rase și tipuri umane e de bună seamă inegalabil în lume” etc. Exemple similare se găsesc în revista 22, Observator cultural, scena9.ro etc. E foarte posibil ca mulți vorbitori să nu folosească niciodată locuțiunea, dar e firesc ca aceasta să existe în vocabularul pasiv al cititorilor de literatură și de presă culturală.
În comentariile semnatarilor a două petiții, pe site-ul campaniamea.declic.ro (cu peste 40.000 de semnături) și petitieonline.com (300 de semnături), se pot urmări numeroase autojustificări și indignări pe teme semantice. Petițiile incriminează cerința de examen („Indică sensul din text al secvenței de bună seamă”, textul fiind un fragment din G. Călinescu, în care apărea formularea „De bună seamă plecase ca să se întîlnească cu Constantin...”) și susțin că orice răspuns trebuie să fie acceptat. Argumentul principal adus este presupusa ambiguitate a locuțiunii și aparenta posibilitate de a o înlocui cu multe alte formule. Lunga și surprinzătoarea listă de așa-zise sinonime oferite de candidați se explică prin necunoașterea sensului propriu al locuțiunii, dar și prin statutul acesteia de marcă de atitudine modală, plasată la început de enunț, acolo unde pot apărea alți modalizatori și conectori – dar, evident, cu sensuri total diferite. Așadar, comentariile din petiții susțin că de bună seamă s-ar putea echivala cu de bună voie, de asemenea, totodată, cu bună știință, cu bune intenții, cu proprie inițiativă, cu încredere, voluntar, fără preget, din motive personale, nesilit, din respect, de îndată, cu gînd bun, de bună credință etc. Se remarcă tăria opiniilor (pseudo)lingvistice: „Consider că sinonimul cu încredere este unul potrivit”; „Consider că de bună voie este corect din punct de vedere contextual”; „Mie, personal, mi se pare corectă și varianta scrisă de mine și colegii mei de bună voie”; „sinonimul de bună voie consider că se potrivește perfect”. Mai prudente sînt expresiile suferinței – „Mi-sa (sic!) părut o expresie grea” –, cele ale dorinței și ale speranței: „sper să meargă și nesilit”, „Să se ia în calcul și din respect vă rog!!”; „Propun să se ia în considerare cu gînd bun”. Sensul propriu al locuțiunii este contestat cu deplină convingere: „NU EXISTĂ SĂ FIE CORECT SINONIMUL DESIGUR”; „Mi se pare aberantă varianta de răspuns din barem”. Unii semnatari descriu și procesul interior de stabilire a sensului: „Am scris ce mi-a venit logic: cu proprie inițiativă”; „Pur și simplu cuvîntul ăsta mi-a trecut direct prin cap, k idee așa”. Într-unul dintre comentariile din petiții e sugerată și necesitatea de a stabili prin vot sensurile cuvintelor: „Nu mi se pare normal să fim contrazise atît de multe persoane, pentru că un număr restrîns de persoane care a făcut și verificat subiectele [a] susținut un alt sinonim. Trăim într-o țară democratică unde ne este permisă opinia și majoritatea decide, nu minoritatea”.
Cum spuneam, cel mai des este invocată ambiguitatea locuțiunii: „Consider că expresia are o multitudine de înțelesuri”, „este foarte interpretabil!!!”, „ministerul s-a gîndit să ne trîntească cea mai vagă expresie care a indus în eroare aproape toți elevii”, „Nimeni nu poate spune clar sensul expresiei fără să-l învie din morți pe George Călinescu, să-l întrebe ce a vrut să spună”. De fapt, așa-zisa ambiguitate provine dintr-o trăsătură generală a adverbelor și locuțiunilor adverbiale care indică certitudinea: acestea pot întări o afirmație (Desigur că a venit!), dar pot și marca o supoziție cu grad înalt de asumare (ca în textul din cerința de examen: Desigur plecase ca să se întîlnească cu Constantin...) sau chiar o concesie (Desigur,... dar...). Echivalența cu desigur, fără îndoială, evident etc. este limpede, în toate aceste contexte. A nu înțelege valoarea unor asemenea modalizatori înseamnă a nu recunoaște într-un text vocea autorului, care prezintă informațiile ca mai mult sau mai puțin credibile, ca mai mult sau mai puțin asumate. Și înseamnă, în fond, a nu înțelege un text.
O ultimă mirare: ceea ce este de la sine înțeles în învățarea limbilor străine (deprinderea sensurilor proprii ale cuvintelor și ale expresiilor) pare să devină superfluu în cazul propriei limbi, în care aproximarea dictează. Modul în care sînt susținute în petiții echivalările aberante e convergent cu redactarea multor texte actuale, în care sensurile cuvintelor deprinse „după ureche” produc asocieri suprarealiste.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).