„De baltă”

29 iulie 2020   PE CE LUME TRĂIM

Pentru a caracteriza vorbirea rudimentară și incorectă a unei limbi străine, registrul colocvial al românei are la îndemînă o formulă depreciativă specifică: de baltă. În prezent, vorbitorii se referă cel mai des la engleza de baltă – „Dacă ai o engleză de baltă şi o franceză de Coana Chiriţa poţi să vorbeşti în public cît doreşti” (digi24.ro, citat din Oana Pellea); „demnitarii români, specialiști în engleza de baltă” (mediastandard.ro) –, dar expresia se aplică oricărei limbi: „cea mai savuroasă franceză de baltă pe care am întîlnit-o vreodată într-un document oficial” (catavencii.ro), „am încercat să le explic situația în spaniola mea de baltă” (vice.com); „directoarea care vorbește o germană de baltă” (libertatea.ro) etc.

Originea formulei – mai exact, motivarea sa inițială – nu este foarte clară. Balta are unele conotații negative (în expresii ca a lăsa baltă sau în eufemismul folcloric ăl din baltă), dar nu caracterizează neapărat un mediu defavorizat, rural, care să explice sociologic incultura. E însă posibil ca o verigă intermediară în procesul de specializare semantică să fi fost reprezentată de asocierea cu orăcăitul broaștelor. Metafora poetului de baltă a fost folosită de Vasile Alecsandri, în proza umoristică Iașii în 1844, în care este inserată și Oda cătră Bahlui: „Un poet de baltă (lighioaie nouă şi necunoscută în istoria naturală) a cîntat Bahluiul în următorul chip” (...): „Îmi place s-aud glasul a broaştelor nebune (...), / Căci gingaşele broaşte sînt dulci poeţi de baltă, / Precum mulţi poeţi gingaşi sînt broaşte de uscat”. Formula poet de baltă urmează explicit tiparul denumirilor populare de specii zoologice sau botanice. Două dintre sintagmele care includ balta (ca mediu specific de viață), bou de baltă și buhai de baltă, desemnează chiar o specie de broască (bou de baltă fiind, în plus, și nume popular pentru bîtlan și pentru un tip de gîndac). Tot la broască se referă și formula eufemistică și glumeață pui de baltă, devenită denumire culinară standard.

Orăcăitul broaștelor are o tradiție literară de caricaturizare a declamației poetice și a vorbirii în genere. Ion Budai-Deleanu dezvolta metafora, autoironic, în Prologul Țiganiadei: „Eu (spuind adevărul!) vrui să mă răpez într-o zburată, tocma la vîrful muntelui acestui, unde e sfîntariul muselor, ca să mă deprind întru armonia viersului ceresc a lor; dar ce folos! Căzui și eu cu mulți alții depreună, și căzui tocma într-o baltă, unde n-auzii numa broaște cîntînd!”.

Eticheta depreciativă poet de baltă pare să fi avut oarece succes în a doua jumătate a  secolului al XIX-lea, cel puțin în lumea literară. În Familia din 25 septembrie 1865, Aron Densusianu cita versurile de mai sus ale lui Alecsandri, într-o divagație satirică prilejuită de evocarea unui bazin plin de broaște: „O! voi poeți cari cîntați și vara și iarna, vream să zic cu fantazie și fără fantazie, veniți și întruniți cimpoaiele voastre cu ale acestor poeți de baltă”. Alexandru Macedonski folosea aceeași formulă într-un articol polemic din ziarul Lumina, pentru a se referi la scriitorii de la Junimea: „poeți de baltă ce orăcăesc ca broaștele” (30 aprilie 1894). Tot Macedonski recurgea la formula depreciativă poezii de baltă într-o traducere liberă din H. Murger, în care introducea aluzii transparente la Eminescu și în special la poezia Lacul: „aș spune că poezii de baltă sunt deja prea multe” (Literatorul, 15 septembrie 1892). Mai tîrziu, expresia reapare și în alte contexte, de exemplu într-o polemică din Tribuna, din 18 aprilie 1907: „un poet de baltă român”.

E posibil ca de la poet de baltă să se fi trecut la expresii referitoare la vorbirea limbilor străine. Al. Graur, într-un articol din 1947 („Limbi amestecate“, în Bulletin linguistique), evoca formula „francez de baltă (= broască?), aplicat unui nefrancez care-și dă aere”. În toate aceste contexte, epitetul depreciativ de baltă se referă la modul de a se exprima al cuiva. Dicționarele noastre generale nu înregistrează expresia de baltă, pe care o găsim însă în dicționarul de argou (conținînd, de fapt, și numeroase elemente colocviale) al lui George Volceanov (2006), cu explicația „de calitate inferioară”, „penibil”; în același dicționar, husăn de baltă este definit ca „persoană naivă/credulă provenită din mediul rural”. Nu știu dacă Alecsandri a inventat formula de baltă sau dacă a preluat-o din limbajul colocvial al vremii, dar vechimea ei e cu siguranță mai mare decît lasă să se înțeleagă dicționarele noastre.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe