David Popovici „al nostru“ nu mai cîștigă?

Nu mai cîştigă la înot. Pe celelalte planuri, educaţional, financiar, personal, o duce foarte bine. Sigur, atunci nu mai e „al nostru“, e doar „al lui“. Popovici a ratat nu doar aurul, nu doar recordul mondial la 200 m liber, dar nici măcar nu a prins vreun podium la campionatele lumii de la Fukuoka. Stupoare. Da’ cum se poate ? Nu e acelaşi tînăr-minune care îi bătea pe toţi pe unde îi prindea, care scotea la foc automat timpi de care alţii din prezent sau trecut abia dacă se apropiau o dată-n viaţă, racheta care, atunci cînd toţi oboseau pe al doilea 50 al probei de 100 liber, băga post-combustia şi îi făcea praf? Unde a dispărut? Eram pregătiţi de urale şi ne-am trezit părăsiţi, cu gustul acela de petrecere pentru care te-ai pregătit zile întregi şi, cînd ajungi acolo, nu e nimeni. Stai ca un prost cu costumul cel bun, parfumul pentru ocazii şi încep să te cam strîngă pantofii. David has left the building. De fapt, nu e nici un building. David şi Adrian Rădulescu, antrenorul lui, nu au promis nimic. Nu au jurat pe roşu că fac şi că dreg. N-au suflat nici pîs despre vreun record. S-au ţinut mereu, cu declaraţiile, în zona unor generalităţi care deja îi definesc, despre a fi mulţumiţi cu ceea ce fac şi a se distra. Nu au setat nici un fel de aşteptări deşi, evident, cînd eşti declarat cel mai bun înotător al lumii nu ai cum să nu fii aşteptat. Explicaţiile lui David de după definesc un sportiv aflat la răscruce, cu un an haotic, cu bacalaureat şi alegerea studiilor superioare, cu o sumedenie de activităţi extra-bazin ţinînd de angajamentele financiare şi cele de imagine, implicarea în cauze umanitare. Adolescentul cu obiectiv clar, veritabilă torpilă de distrus bariere, a devenit un tînăr complex. Înotul e plin de astfel de poveşti. Puţini au scăpat de rătăciri, depresii, resetări, renunţări şi, eventual, reveniri. David, care părea că pluteşte deasupra apei, a căzut cu un mare „pleosc!“ în imensul bazin al vieţii unde adversarii vin nu de pe celelalte culoare, ci din adîncuri. N-au chip şi nici nu-ţi vor medalia. Îţi vor doar pielea. Din acest punct de vedere, dacă tot e să fie „al nostru“, Popovici e acum cu atît mai mult. Ne-a arătat că e un om şi nu o maşină, ceea ce ar trebui să ni-l apropie. După care va pleca iar în sutele de kilometri de lopătat apa cu braţele, lungul drum către Paris sau al nopţii sale către zi. Iar noi ne vom pune iar hainele de petrecere. Unele lucruri nu se schimbă nici să dai cu tunul.