Daţi un euro pentru Guvernul Boc!
Ce se mai poate face azi în România cu un euro? Sau cu patru lei şi vreo cîţiva bănuţi? Nu prea multe. Poţi cumpăra una sau două pîini de la brutărie, depinde unde e situată, în centru sau mai la periferie. Poţi cumpăra două ziare, ca să te informezi şi de la unii, şi de la alţii, ca românul, imparţial. Poţi bea o cafea la un fast-food sau la o bombă de cartier – în nici un caz în cafenelele din zonele „de fiţe“ ale Bucureştiului, unde băutura neagră şi amăruie costă cam cît la Paris sau Bruxelles.
De vreo cîteva zile însă, piesa de un euro îşi poate găsi în România şi un scop civic. Un euro: atît ne-ar costa pe fiecare dintre noi să avem la noi în ţară alegeri cumsecade. Alegeri locale, în preajma cărora să se discute despre administraţie locală, şi alegeri parlamentare, precedate de dezbateri despre guvernare, afaceri europene, politică globală.
Premierul Emil Boc ne spune, cu tonul răstit al domniei sale (probabil că aşa se crede mai convingător), că va realiza o economie de 20 de milioane de euro din comasarea alegerilor. Dar dacă despre economie este vorba, atunci să nu mai cheltuim banii de pomană cu alegerile şi să nu le mai facem deloc! Dictatura este mai ieftină. Iar dacă ne propunem să evităm acest scenariu, atunci n-ar fi rău să ni se taie fiecăruia bilet, la intrarea în secţiile de votare. Poate aşa va creşte şi gradul de responsabilizare al alegătorului. Cînd ştii că plăteşti, te gîndeşti de două ori înainte să bagi buletonul în urnă.
Să lăsăm însă gluma la o parte. Nu de dragul economiei se comasează alegerile. Un megascrutin ţinut într-o singură duminică va deveni, mai mult decît pînă acum, o chestiune de mobilizare a primarilor de la oraşe şi sate, de împărţire eficientă a pomenilor electorale şi de mişcare inspirată a microbuzelor în ziua votului. Aceasta este, poate, singura arie reală de competenţă a politicienilor de azi. Politicianul hîrşîit ştie cu prisosinţă: după ce primarul se alege în vară, se vede cu sacii-n căruţă şi nu prea îi mai arde lui să se mobilizeze în toamnă, pentru alegerea parlamentarului. Mai bine stă calm, să vadă cine „iese“, pentru ca, eventual, să schimbe imediat partidul.
Mai mult: sponsorii trec şi ei prin momente grele. Cunosc şi ei criza. Şi atunci, nu mai bine să plătească o singură dată, pentru servicii complete?
Aşa se face că îl vom vedea pe viitorul ministru promiţînd asfalt, alături de candidatul la Primărie, care cinsteşte şi masa. Aşa vom vedea candidaţi la primării care vor promite, de faţă cu miniştrii, fonduri preferenţiale pentru localităţile lor, de va fi să se aleagă „ai noştri“. Un amestec de mesaje din care oamenii nu vor înţelege mai nimic şi, mai important, în care politicienii nu se vor angaja la nimic.
Ultimele runde electorale au arătat prezenţe reduse la urne. Mai rău este că s-a înregistrat o participare slabă a clasei de mijloc, a categoriilor educate, a tinerilor. Cu toţii sînt nemulţumiţi de ceea ce le oferă peisajul politic. Îi vor atrage mai mult la urne alegerile comasate, cu aceleaşi figuri triste ale politicii ultimilor ani? Se vor decide ei să meargă entuziast la vot, văzînd desanturile de la Bucureşti, cu mici, pomeni şi lăutari, găzduite de baronii locali, după datină? Cui va folosi această adevărată „Cîntare a României“ pe stil nou? Partidelor mari, bineînţeles, dar în nici un caz României.
În realitate, comasarea alegerilor reprezintă o lovitură grea dată dezbaterii publice. Presa, tot mai tabloidizată, a dat la o parte dezbaterea în favoarea show-ului. Cică nu se mai poartă informaţia, acum e „infotainment“ – adică informaţia nu mai e făcută să te informeze, ci să te distreze, iar pe unii să-i tîmpească de-a dreptul. Parlamentul a renunţat şi el să mai dezbată. Azi, ordonanţa şi asumarea de răspundere sînt lege. Legea e excepţie. Avem tot mai puţine cutume şi proceduri. Dar se decide tot mai des prin exerciţii de voinţă personală, prin ucaz. România, însă, are nevoie mai mult ca oricînd de o dezbatere reală, de confruntare a soluţiilor. Urmează ani grei, de constrîngeri bugetare severe. Cum să realizezi dezvoltarea, în condiţiile stricte impuse de recentul Acord de guvernanţă fiscală? Cum să fie stimulată creşterea economică, în această situaţie? Cum să fie eliminată risipa în cheltuirea banului public? Cum să realizăm un adevărat salt înainte în absorbţia fondurilor europene?
Pentru toate acestea este nevoie, desigur, de politicieni competenţi. Dar nu e suficient. Ei trebuie să fie şi acei lideri capabili să inspire încredere, să aibă o puternică legitimitate. Dar cine să le-o confere? Nişte alegeri ţinute de-a valma, fără dezbateri reale, în care cetăţenii aleg în necunoştinţă de cauză?
Alegerile locale şi cele parlamentare îşi au fiecare rosturile lor, tipurile lor de lideri, dezbaterile lor specifice. Desigur, la noi lucrurile sînt departe de a fi perfecte, dezbaterea este oricum viciată de practicile necinstite ale politicienilor şi ale echipelor lor de campanie. Dar unind aceste momente, nu facem însă decît să adunăm nenorocirile şi să dăm la o parte urma de dezbatere ce a mai rămas.
Premierul Boc şi ceilalţi lideri ai coaliţiei trebuie convinşi să lase în pace alegerile. Iar dacă pentru asta trebuie să plătim cîte un euro, fie. Nu merită România măcar atîta lucru?
Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.