Dășteptul satului

Din cînd în cînd mă lovește grav virusul deșteptăciunii. Cînd eram mic și mă izbea, deveneam brusc dășteptul satului. Bunica, femeie blîndă și pragmatică, scotea rapid duhul în­țelep­ciunii din mine cu cîteva palme perfect aplicate peste cur, locul unde credea ea că se aciuia dușmanul.

Acasă, fiind cel mai mic, cu o mamă aprigă, boala se manifesta foarte rar, căci tratarea posedării implica fie o lingură uriașă de lemn, fie făcălețul, fie șuturi în dos sau băgarea forțată în lada de pat. Mama nu avea sofisticarea bunicii și aplica același tratament la orice „dereglări“ de comportament, nu de alta, dar ca femeie profund religioasă trebuia să mă apere de draci. Frate-miu, care este cu opt ani mai mare, iute la mînie și mare amator de fotbal și expert la împachetări în lada de pat, era și el deosebit de fericit să ajute la vindecare.

Întregul neam bărbătesc al familionului părea să fie predispus bolii, dar, spre deosebire de mine, avea o metodă mult mai eficientă de tratament. Sterilizarea pe termen foarte lung (de dorit permanent), zilnică și strașnică, cu alcool, inclusiv alcool medicinal strecurat prin pîine. Imediat ce treceau de prima tonă de alcool peste 40 de grade consumată, orice oportunitate de a mai fi iritați de deșteptăciune dispărea.

Undeva pe la 30 de ani, cam toți deveneau profesioniști desăvîrșiți în anularea reflecției logice. Științific, prin studii antropologice aprofundate de mai mult de un deceniu, sînt convins că, la familia mea și la ceferiștii din Craiova, virusul era în ficat.

Cum erau toți hîrșiți în munca cîmpului și cu niște palme grele rău, chiar dacă mă izbea geniul, îl țineam sub control. Am învățat importanța controlului după o lecție filozofică primită de la nenea Gogu.

Gogu citea Lenin și Marx pînă cînd alcoolul a biruit definitiv. Nu sînt convins că pricepea mare lucru din ei, dar fiecare unchi al meu avea piticii lui, așa că nu mă deranja prea tare. În drumul zilnic dintre amețeală și matolie, nu rar o punea pe tanti Ana, femeie cu patru clase de la Cilibia, să se „cultivească“. Tanti Ana era „cooperativă“, cum zicea o altă rudă dragă mie, și citea din sete de cultură și de frica trosnelii. Gogu, desigur, o întreba chestii, că doar trebuia să atingem comunismul ăla multilateral dezvoltat cu care ne împuia capul televizorul.

În ziua aia, tanti Ana nu reușea să zică bine dialectica și îi ieșea un superb țigănism filozofic – dik a lectica. Eu stăteam disciplinat pe canapea lîngă tanti Ana și mă chinuiam să nu rîd. Cînd a ajuns la dik a lectica hegeliană nu m-am mai putut abține și am dat-o într-un rîs isteric. Să o vezi pe tanti Ana în neglijeu roșu citind cu accent moldovenesc despre Hegel era prea mult. Gogu, care deja era aproape de amorțire, s-a trezit furios și a venit să-i tragă o scatoalcă disciplinară Anei. Tanti Ana, femeie cu experiență de viață, s-a ferit lejer și cazmaua lui Gogu m-a rezolvat – socratic, desigur – pe mine.

În ultima vreme descopăr, citindu-mi anumite texte glorioase, mai ales de pe Facebook, că dispariția fricii de făcăleț a readus duhul dășteptăciunii. Sînt bîntuit. E drept că se pare că e o chestie larg răspîndită, dar asta nu mă ajută. Așa cum alcoolul făcea ravagii printre bărbații din copilăria mea, la fel de mare este epidemia de dășteptul satului printre oamenii pe care îi aud la televizor, îi citesc sau cu care discut. Numai că de data asta și eu sînt parte a clubului.

Am ajuns la concluzia că, lipsit de avantajele smetiilor sau ale linguroiului de lemn, smerenia a devenit nimic altceva decît un brand de pileală. Dar oricît de bun ar fi vinul Smerenie, și e tare bun, neavînd talent de bețivan, nici măcar așa nu cred că are cum să funcționeze.

Mă bucură faptul că încă pot să văz simptomele, dar asta nu rezolvă totuși efectele bolii. Umflarea exagerată a ego-ului, delirul intelectual despre standarde morale și etice din ce în ce mai rigide și mai nerealiste, aplicarea unor măsuri duble cu un entuziasm demn de un premiu pentru ipocrizie, incapacitatea de a vedea bîrna din ochii mei sînt toate manifestări clare ale bolii.

Ieșirea rapidă din politică a ajutat semnificativ la îmbunătățirea situației, dar este departe de a fi de-ajuns. Sigur că nu ajută deloc că modelele publice sînt adesea cu ani-lumină mai „dezvoltate“ decît sînt eu și prietenii mei, dar mi-am dovedit de nenumărate ori că am resurse neașteptate și nesecate de tîmpenie.

Dovada ultimă am avut-o cînd, cu relativă ușurință, aproape am reușit să mă conving pe mine că în fapt pot găsi justificări chiar minunate pentru a trăi liniștit împreună cu sus-numitul duh. Că toate dășteptăciunile pe care le-am scris sînt de fapt pentru mine, pentru a mă obliga să păstrez niște standarde și nu din îngîmfare, nevoie de atenție sau prostie.

E drept că ceea ce am scris mai sus se aplică, de asemenea, cîtorva oameni pe care îi respect și unora care chiar mă inspiră. Oameni care sper să mă ajute și să mă lase să îi ajut cînd e nevoie de un făcăleț. Fie el și socratic, la un pahar de Smerenie.