Darfur, avanpremiera războaielor viitorului

3 noiembrie 2007   PE CE LUME TRĂIM

Istoria nu mai are răbdare - ce clişeu! Sau poate noi nu mai avem răbdare cu ea. Încerc să îmi dau seama ce semnificaţie are tragedia de proporţii care se derulează inexorabil la Darfur, în vestul Sudanului. Omenirea civilizată luptă cu terorismul islamist, democraţiile înfruntă noul inamic - fundamentalismul islamic -, armatele luptă în noul tip de război zis "conflict asimetric" şi, în timp ce abia descifrăm faţa ultimei versiuni a Răului, următoarea îşi face intrarea, sîngeros, pe scenă. Se precipită Răul, pe măsura creşterii capacităţii noastre de a face bine. Tragedia de la Darfur este greu de înţeles din punct de vedere logic şi după experienţa pe care mintea euro-americană o are în materie de războaie civile. Ştim, cu rezonabilă aproximaţie, că grupurile care se mitraliază zilnic la Darfur sînt plătite să facă asta. Te întrebi, firesc, cine e în spate? La vedere, avem, de-o parte, armata Sudanului şi miliţiile de janjawed (în arabă, "oameni călare cu puşti"). De partea cealaltă se află Mişcarea de Eliberare a Sudanului (fostă Mişcarea de Eliberare a Darfurului) şi Mişcarea pentru Justiţie şi Egalitate, unite, începînd cu 2006, în Alianţa Forţelor Revoluţionare din vestul Sudanului. Dacă încerci să discerni identitatea ideologică, religioasă sau tribală a combatanţilor, rişti să nu pricepi absolut nimic. Organizaţiile care se luptă au denumiri de-o zi, lideri care se urăsc, sînt compuse din zeci de facţiuni despre care nu poţi şti dacă în luptele de mîine vor mai merge împreună sau nu. În plus, islamul sudanez nu e deloc omogen, iar elementele creştine şi animiste, la rîndul lor, au chimii religioase particulare. Numele liderilor politico-militari care conduc organizaţiile implicate nu spun mare lucru occidentalului: Minni Minnawi (lider al unei facţiuni din Mişcarea de Eliberare a Sudanului, care a semnat o pace cu Guvernul de la Khartoum sub zîmbetul preşedintelui Bush, ceea ce i-a atras ura locuitorilor din Darfur şi a tribului său, Zagwaha, a devenit un fel de reprezentant al Guvernului sudanez în Darfur şi, de cîteva luni, e în disidenţă cu propriul Guvern în legătură cu prezenţa forţelor internaţionale în Darfur); Ahmed Abdulshafi Yacoub Bassey (lider al altei facţiuni din Mişcare după ce, în plin război, l-a răsturnat prin forţă pe Abdulwahed Mohamed Al-Nur de la şefia Mişcării); sau un anume Abdul Waheed (conducător al triburilor Fur, majoritare în Darfur, fondatoare ale istoricului Sultanat din Darfur). De partea cealaltă, armata Sudanului, formată din 60.000 de soldaţi, echipaţi cu armament vechi de provenienţă rusească, chinezească şi libiană, aflată în subordinea preşedintelui sudanez Omar Hasan Ahmar al-Bashir. Consensul internaţional este că el poartă răspunderea genocidului de la Darfur, pentru că, nefiind capabil să stăpînească mişcările rebele din zonă, a înarmat miliţiile janjawed şi le-a dezlănţuit împotriva triburilor opozante. În buna tradiţie a locului, al-Bashir este un ex-general care a ajuns la putere în 1989 în urma unui puci militar prin care a răsturnat un guvern ales cît de cît democratic. Al-Bashir are, la rîndul său, o poveste complicată în spate. Iniţial, a fost gazda lui Osama Bin Laden, după care - susţine el - a oferit Statelor Unite informaţii privind locul unde se afla acesta pe teritoriul sudanez, fiind gata să colaboreze chiar la arestarea liderului Al Qaeda, dar administraţia Clinton nu a fost interesată de oferta sa. Evident, SUA neagă vehement acest episod. Oricum, personajul este cît se poate de dubios. Alături de el stă şeicul Musa Hilal, prieten de-o viaţă cu Moammar el-Ghaddafi şi lider al triburilor arabe din Darfur. Peisajul e contorsionat, plin de mistere sîngeroase, de opacităţi oribile, de ascunzişuri fratricide, înşelător ca o poveste arabă şi periculos ca nisipurile deşertului. Din cîte pot pricepe, cea mai bună aproximaţie a conflictului vine de la specialiştii care vorbesc despre o confruntare sîngeroasă între nomazii arabi, stimulaţi de Guvern, şi sedentarii non-arabi (mai ales creştini şi animişti). Dar şi această descriere trebuie luată cu rezerve. Dacă identitatea combatanţilor e fluidă, amploarea crimei e ştiută. Toate guvernele planetei şi, pe deasupra, ONU vorbesc despre genocid şi purificare etnică de proporţii. Numărul morţilor este aproximat la peste jumătate de milion, iar numărul refugiaţilor este de peste 2.500.000. Sînt voci care susţin că Darfur este primul război declanşat cu adevărat de încălzirea globală. Analizele multor experţi arată că populaţia nomadă arabă a crescut atît de mult şi că efectul de deşertificare a luat o asemenea amploare, încît arabii nomazi au fost nevoiţi să caute surse de hrană şi apă tot mai mult spre sud, în teritoriile sedentarilor non-arabi. De aici, conflictul. Peste toate acestea, adăugaţi şi frenezia ideologică indusă în acest teritoriu, pe tot parcursul anilor ’80, de Moammar el-Ghaddafi, liderul vecinei Libia: acel amestec halucinant de islamism şi socialism. Oricum, tragedia de la Darfur arată trăsăturile generaţiei următoare de conflicte. Ingredientele sînt: religia, ideologia egalitară şi goana după resurse, în condiţiile suprapopulării lumii. Veţi spune că toate războaiele, dintotdeauna, au fost generate de aceleaşi lucruri. De acord, dar niciodată nu a fost mai uşor decît azi să declanşezi un război. Stabilitatea lumii e tot mai fragilă. Flexibilizarea graniţelor, libertatea de circulaţie a informaţiei, a banilor şi a oamenilor, "democratizarea" largă a accesului la armament au dus la şubrezirea structurii interne a lumii, la relativizarea ordinii. Astăzi, o sută de oameni cu puşti pot declanşa foarte uşor un conflict regional. În lumea anilor care vin, războiul va fi tot mai uşor de declanşat şi tot mai greu de oprit.

Mai multe