Dacă peștii ar putea țipa

7 octombrie 2010 PE CE LUME TRĂIM

Cînd eram copil, tata mă ducea deseori la plimbare pe malul vreunui lac sau la mare. Treceam pe lîngă pescari, care îşi bobinau lanseta undiţelor cu peşti prinşi, zbătîndu-se la capătul cîrligului. Odată am văzut un om care a scos din găleată un peştişor, încă viu, şi l-a înfipt în cîrlig, ca pe o nadă.

Altădată, cum mergeam pe lîngă un rîu liniştit, am văzut un om relaxat care stătea şi îşi urmărea undiţa, părînd în totală armonie cu lumea, în timp ce, lîngă el, peştii pe care deja îi prinsese dădeau neputincioşi din coadă, agitîndu-şi aripioarele în aer.

Tata mi-a spus că nu poate înţelege cum poate cineva să-şi savureze o după-amiază scoţînd peştii din apă şi lăsîndu-i mai apoi să moară încet. Toate aceste amintiri din copilărie mi-au revenit cînd am citit „Cele mai rele lucruri care se întîmplă pe mare: drepturile peştelui sălbatic capturat“ – un reportaj publicat luna trecută pe fishcount.org.uk. În mai toată lumea e acceptat faptul că, dacă un animal este omorît pentru mîncare, ar trebui omorît fără suferinţă. Regulamentele pentru sacrificare specifică faptul că animalele ar trebui aduse în stare de inconştienţă înainte de a fi omorîte sau că moartea ar trebui provocată instantaneu sau, în cazul unei sacrificări ritualice, cît de instantaneu permite doctrina respectivă.

Peştii n-au aceste drepturi. Nu există nici un regulament de sacrificare nici pentru peştii de mare, prinşi şi omorîţi, nici, în cele mai multe părţi, pentru peştii de crescătorie.

Peştii prinşi în năvoade de către traulere sînt aruncaţi pe punte şi lăsaţi să se sufoce.

Folosirea momelilor vii înfipte în cîrlig este o practică comercială obişnuită: pescuitul de proporţii, de exemplu, foloseşte sute sau chiar mii de cîrlige pe o singură undiţă, care poate avea 50 sau 100 de kilometri lungime. Cînd peştii înghit momeala, pot rămîne aşa şi ore bune, înainte de a fi scoşi.

La fel, pescuitul comercial depinde de multe ori de setici: acei pereţi de plasă subţire în care peştii îşi prind branhiile, putîndu-se astfel sufoca, căci, cu branhiile blocate, nu mai pot respira. Dacă nu mor aşa, rămîn multe ore agăţaţi, pînă ce plasele sînt ridicate.

Cea mai revoltătoare revelaţie a reportajului rămîne totuşi numărul uluitor de peşti omorîţi astfel de către oameni. Folosind cantitatea raportată de diferite specii de peşti capturaţi, împărţind-o la cantitatea estimată pe fiecare specie, Alison Mood, autoarea reportajului, a realizat ceea ce poate fi prima statistică sistematizată a capturii anuale, globale, de peşti sălbatici. Cifra, după calculele ei, este de un miliard, dar ar putea ajunge – adaugă ea – la 2,7 miliarde. Pentru a vedea lucrurile în perspectivă, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Mîncare şi Agricultură estimează că, anual, 60 de milioane de animale sînt omorîte pentru consumul uman, echivalentul a 9 animale pe cap de locuitor. Dacă e să ne luăm după estimările făcute de Mood, cifra de un miliard, statistica pentru peşti pe cap de locuitor este de 150. Iar asta nu ia în calcul milioanele de peşti prinşi ilegal sau cei prinşi accidental şi aruncaţi, sau peştii prinşi în cîrlig, pe post de nadă. Mulţi dintre aceşti peşti sînt consumaţi indirect – măcinaţi şi folosiţi ca hrană în fermele de pui sau crescătoriile de peşti. O crescătorie de somon foloseşte, de exemplu, 3-4 kilograme de peşte sălbatic pentru fiecare kilogram de somon produs.

Să presupunem că pescuitul acesta este sustenabil, deşi nu e. Ar fi liniştitor să ne spunem că sacrificarea la această scară nu contează pentru că peştii nu simt durerea. Dar sistemul nervos al peştilor este prea asemănător cu cel al păsărilor şi al mamiferelor, pentru a crede aşa ceva.

Cînd peştii suferă un şoc, care ar provoca unui alt animal durere fizică, se comportă în diverse feluri sugestive pentru durere, iar schimbarea de comportament poate dura cîteva ore. (Este un mit faptul că peştii uită repede.) Peştii învaţă să se ferească de experienţele neplăcute, precum şocurile electrice. Iar calmantele reduc simptomele de durere pe care, altfel, le-ar arăta.

Victoria Braithwaite, profesor de piscicultură şi biologie la Universitatea de Stat din Pennsylvania, Statele Unite, a investigat problema, alocîndu-i probabil mai mult timp ca oricare alt om de ştiinţă. Ultima ei carte – Do Fish Feel Pain? – demonstrează că peştii nu doar simt durerea, dar sînt şi mult mai deştepţi decît crede majoritatea oamenilor. Anul trecut un subiect ştiinţific pe masa Uniunii Europene a conchis că preponderenţa dovezilor demonstrează că peştii simt durere. De ce sînt peştii nişte victime nebăgate în seamă, care aterizează în farfuriile noastre? Este pentru că au sînge rece şi sînt acoperiţi cu solzi? Este pentru că nu pot da glas durerii lor? Oricare ar fi explicaţia, dovada arată că pescuitul comercial le provoacă o durere de neimaginat. Ar trebui să învăţăm cum să capturăm şi să omorîm peştii cu umanitate – sau, dacă acest lucru nu este posibil, să găsim metode mai puţin crude şi alternative mai sustenabile decît să-i mîncăm.

Peter Singer este profesor de bioetică la Universitatea Princeton şi profesor emerit la Universitatea din Melbourne. Printre cărţile sale se numără Animal Liberation, Practical Ethics, In Defense of Animals, şi The Life You Can Save.

traducere de Stela GIURGEANU