Dacă imitațiile nu fac o literatură, nici șabloanele nu fac o educație

Nu este prima dată cînd scriu despre acest subiect și, probabil, nici ultima. Pentru că este unul dintre domeniile din învățămînt în care am ceva mai multă expertiză, începînd de la formările pe care le-am parcurs, trecînd prin formările pe care le-am susținut eu (și încă le susțin) în calitate de formator, prin munca mea de autor de manuale și de auxiliare școlare care vizează această componentă și pînă la activitatea mea propriu-zisă, în calitate de colaborator direct (ca să nu spun expert) cu structuri ministeriale, vizînd același domeniu: evaluarea. 

La ce vreau să mă refer, acum? O iau, cum îmi place uneori, pe ocolite și de departe, dinspre experiența mea de elev, deși probabil am mai scris despre ea. Pregătirile pentru examenele naționale din acele timpuri erau cu totul altfel decît ceea ce înseamnă ele astăzi. Examenele însele erau cu totul altfel structurate, subiectele aveau alte principii de construcție, evaluarea lucrărilor era și ea un proces diferit față de cum arată ea astăzi. 

Pentru examenul de treapta I, adică cel de la sfîrșitul clasei a VIII-a, trebuia să te pregătești din română și matematică. Subiectul în sine, pe care îl primeai la examen, nu avea însă o structură fixă, din cîte îmi amintesc. La română, avea vreo trei părți: literatură, morfo-sintaxa propoziției și morfo-sintaxa frazei. Pe undeva, printre acestea, se strecura și cîte ceva legat de lexic. Cum te pregăteai, însă? Nu existau, și acesta este aspectul asupra căruia insist, culegeri de teste similare celor de la examen. Existau, desigur, culegeri de exerciții de gramatică și de comentarii pentru literatură. Căci la literatură aveai un set de vreo 15-20 de texte pe care trebuia să le pregătești și pur și simplu învățai comentarii despre acestea pe de rost. Iar la gramatică, făceai exerciții pînă nu mai puteai, de toate felurile, de analiză morfo-sintactică a propoziției și a frazei, respectiv de construcție. Cam asta însemna pregătirea. La matematică, oarecum similar, făceai probleme din culegeri, de toate felurile, pînă ți se acrea. 

La bacalaureat, tot cam așa stătea treaba. Nu existau culegeri de teste pe care să exersezi. Existau culegeri de sinteze și de comentarii. Cam atît. Iar la examen, un prof venea și scria pe tablă subiectul, care, din cîte știu, era adus în plic de la București. De exemplu, Lirica de dragoste a lui Mihai Eminescu.

Ei bine, în vremuri noi, structura subiectelor de la examene a devenit standardizată, ceea ce este foarte bine. Ea este cunoscută de profesori și de elevi cu mult timp înainte de examen, chiar cu ani înainte. Și, la începutul fiecărui an școlar, se publică modelul oficial al subiectului, la fiecare disciplină. Este un factor de predictibilitate necesar. 

Pe de altă parte, odată cu această predictibilitate a structurii subiectului, a proliferat afacerea culegerilor de teste. Nu ascund că eu însumi am fost și sînt autor al unor asemenea cărți. Mai bune sau mai proaste, piața oferă o destul de mare varietate, în fiecare an apărînd cel puțin vreo cinci-șase astfel de titluri, numai la editurile mari, plus sumedenii mai puțin vizibile, pe la edituri locale, cu vizibilitate mai mică. Existența acestora pe piață este firească și necesară, desigur. Profesorii au astfel material didactic, iar elevii au material de exersare. 

Ce trebuie spus, însă, este că aceste culegeri de teste nu sînt biblii și nu trebuie privite în această cheie de lectură. Sînt niște auxiliare didactice, complementare procesului educațional curricular, care asigură un plus de cunoaștere și de competență celor care le utilizează. Nu au pretenția, însă, de a garanta succesul și nu pot substitui procesul curricular de predare-învățare-evaluare. 

În anii pandemici, s-a mai făcut un pas. Au apărut așa-numitele teste de antrenament. De data aceasta, însă, aveam de-a face cu teste oficiale, elaborate de aceleași grupuri de lucru care elaborează și subiectele pentru examenele naționale. Apariția lor a fost gîndită ca un sprijin suplimentar în condițiile unui proces educațional îngreunat de pandemie. A unui proces educațional sincopat, cu perioade online și cu perioade hibride, în care materia s-a parcurs mai dificil și mai trunchiat. S-a adunat, astfel, o bază destul de consistentă de teste de antrenament, care, tipărite, ar depăși probabil consistența a două-trei culegeri. 

Ei bine, apariția lor în condițiile speciale amintite a fost urmată de presiunea părinților, an de an, de multiplicare a lor. Inclusiv în acest an școlar, cînd condițiile pandemice au fost anulate total, părinții solicită publicarea altor teste de antrenament. 

Am văzut declarația domnului secretar de stat Sorin Ion, care preia și opinii ale domnului Mircea Miclea, în care afirmă că se va analiza oportunitatea de a mai fi elaborate alte teste de antrenament. Eu aș zice că în declarația domniei-sale se află, de fapt, o rezervă, cu care sînt solidar. Dînsul își exprimă temerea că, prin exagerare cu astfel de teste, se distorsionează procesul educațional propriu-zis și pregătirea pentru examene, în condițiile în care sînt percepute ca fiind literă de lege, dat fiind statutul lor oficial. Și, cred eu, are dreptate. Riscăm, și nu sîntem departe de acest fapt, să ne transformăm întregul parcurs educațional, cel puțin în ultimul an dinainte de examen, într-unul exclusiv de rezolvare de teste. Or nu acesta este scopul evaluării prin examenele naționale, să deținem niște scheme mentale fixe, grilă pe grilă, ci să evaluăm mobilitatea gîndirii și capacitatea de operare cu informațiile acumulate. Iar pentru asta e necesar să avem un parcurs educațional complet, cu predare-învățare-evaluare pînă la capăt, nu să exersăm ca niște roboți aplicarea unor șabloane.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.