Da’noi cu cine votăm?

Dramatica întrebare se iţeşte des, des de tot, la Bruxelles, atunci cînd e vorba ca România să aibă o poziţie sau alta pe temele şi dosarele europene curente. Era firesc ca ai noştri să nu poată influenţa agenda comunitară. Sîntem o ţară medie ca mărime a populaţiei şi mică în materie de forţă economică sau influenţă militară. Politic vorbind, de-abia ajunşi în Uniune, este greu de crezut că putem fi băgaţi în seamă prea tare. Avem însă datoria de a ne exprima şi avem interese de apărat. Interese naţionale, evident. Cum votăm? Într-un fel sau altminteri? Cine decide? Care este drumul pînă la un Da sau un Nu pe dosarele energiei, mediului, agriculturii, extinderii? Mister. Cu parlamentarii europeni ne-am lămurit, cît de cît. În funcţie de competenţă şi hărnicie, în directă relaţie cu influenţa cîştigată în Comisii, Comitete şi Grupuri, ei votează, raportează, negociază. Explică destul de puţin cele petrecute în spatele unor uşi închise, fac uz şi abuz de informaţie "corectă" şi "constructivă", au site-uri şi bloguri, emit comunicate şi organizează (rare) acţiuni de comunicare directă. Din toată varza aceasta, iese o salată eliberată de orice urmă de tensiune politică. Cuvîntul-cheie este Compromisul. Dezbaterea pasionată există, dar ajunge mult prea rar la urechea publicului. Parcă ar fi de ruşine. Numai că Uniunea Europeană este astfel alcătuită, încît vioara întîi este (încă) Comisia, nu Parlamentul. Aici lucrurile sînt mult mai încurcate. România are dreptul şi îndatorirea de a-şi exprima părerea. Are argumente de adus în sprijinul intereselor sale naţionale. Din păcate, ele ajung mult prea rar în discuţia naţională. Media le consideră plicticoase (deşi nu sînt, credeţi-mă pe cuvînt) şi greu de documentat (aici, da, aşa e, trebuie să citeşti o grămadă, e mai greu de improvizat). Politicienii locali sînt la fel de leneşi ca ziariştii. Cine să mai discute? Ar mai fi grupurile de interese (sindicate, municipalităţi, patronate, ONG-uri de oricare). Ar fi, dar nu sînt. Greu de explicat apatia, în cazul lor. Excepţii există, dar ele doar confirmă regula. Rămîn în joc, pentru definirea votului (poziţiei) într-un dosar sau altul, cîţiva experţi guvernamentali, tehnicieni, din Bucureşti şi de la Bruxelles. Pînă la urmă, în marea majoritate a cazurilor, ei decid după capul lor în ce direcţie o ia România, la cam toate capitolele. E bine, pentru că, în general, ei ştiu despre ce e vorba în dosarul respectiv. E rău, pentru că nu vor fi niciodată siguri că au luat cea mai bună decizie dacă nu au la dispoziţie părerile plătitorilor de impozite. Propun, aşadar, trei teme mari de discuţie şi păreri despre poziţiile de interes comun pentru noi, românii. Ca orice simplificare, conţine lipsă cronică de detalii şi nuanţe. Mă scuz dintru-nceput. Pe primul loc aş pune extinderea Uniunii. Poziţia oricărei ţări se exprimă sec prin răspunsul la întrebarea simplă: "Să intre Turcia au ba?". La fel de simplu, aş spune că votul României ar trebui să fie negativ. Nu, nu este în interesul nostru aderarea uriaşului din sud-est. Noi susţinem aderarea Serbiei şi a Republicii Modova, adică a vecinilor imediaţi. Nu este defel confortabil să deţii graniţele externe ale Uniunii. Oricît ajutor ai primi de la Bruxelles, întotdeauna cheltuielile naţionale pentru securizarea frontierelor vor fi prea mari, iar riscul de a fi criticat că nu ai apărat suficient de bine "clubul" este mereu mare. Pe scurt, cu cît mai la mijloc, sub plăpumioară, cu atît mai bine. În plus, turcii vor avea nevoie de fonduri uriaşe pentru acomodare instituţională, adică un concurent de care nu prea avem nevoie. Cu atare poziţie exprimată clar, am fi în tabără cu Austria, Germania şi, mai nou, Franţa. Un alt dosar interesant este cel al energiei. Am cam luat plasă cu faimosul Nabucco, rămîne domeniul energiilor neconvenţionale şi cel al reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră. Aici ne găsim iar în barca franceză. Ei merg pe nuclear, noi la fel. Ei nu sînt foarte încîntaţi de subvenţii mari pentru energia eoliană, noi la fel, avînd în vedere cît de subdezvoltat este domeniul pe plan local. Fie vorba între noi, România are avantajul unei reţele cumsecade de baraje hidro şi o platformă de producţie a energiei electrice bine echilibrată, în raport cu alte state membre. Putem avea relaxarea de a negocia liniştit poziţia noastră în acest dosar. Un domeniu cu "nervi" pentru noi este, clar, agricultura. La subvenţii directe şi buget total alocat, avem iar o tabără clară: flancul sudic cu lider galic. Din păcate " zic eu " pentru că practica subvenţionării hectarului de pîrloagă şi teoria agendei Lisabona nu se prea împacă. Avem însă prea mulţi oameni care trăiesc (prost) din agricultură, pentru a putea să jonglăm politic cu alte opţiuni. De aceea, poziţia englezească, mai orientată spre competiţie şi tehnologie e departe de noi în acest moment. Organismele modificate genetic sînt alt domeniu prea puţin discutat în România. Pare de la sine înţeles că respectivele plante sînt cîh. Nu am auzit poziţii publice contrare. Nu am sesizat părerea asociaţiilor de cultivatori (de soia, de exemplu). Ei tac mîlc. Intimidaţi sau ignoranţi? Nu ştiu încă. Se prea poate să exagerez. Să nu fie nevoie de dezbateri sau de campanii de presă. Se prea poate ca tehnicienii să decidă bine, în cele mai multe cazuri. Îmi daţi voie, doar, să nu mă simt prea confortabil, ştiind că majoritatea românilor nu au nici o părere despre propriile interese negociate (poate bine) la Bruxelles. Li s-a băgat în cap că "regulile clubului nu se negociază", în timp ce, în realitate, regula clubului este tocmai negocierea.