Da’ noi cu cine votăm? - din nou -

7 mai 2009   PE CE LUME TRĂIM

Ziceam săptămîna trecută că românii dezbat prea puţin planurile europeneşti. Ziceam că politicienii locali evită să se bage în subiect pentru că este tehnic, complicat şi prea puţin sexy. Că presa noastră face exact ca politicienii şi exact din aceleaşi motive. "Beckham sells, Barroso doesn’t" " remarca acum cîţiva ani un raport al BBC despre acoperirea mediatică a chestiunilor dezbătute la Bruxelles. Mai apreciam că poziţia României în dosarul X sau Y este, în foarte mare măsură, stabilită de o mînă de tehnicieni decuplaţi de la vreo dezbatere naţională. Dădeam trei exemple: extinderea Uniunii, planurile energetice şi politicile agricole. În toate trei, vedeam că România este în aceeaşi barcă cu Franţa şi, mult mai rar, în poziţia de vot a anglo-saxonilor sau a flancului nordic. Azi propun trei domenii în care ai noştri ar trebui să voteze altfel decît Franţa. Temele sînt extrem de diferite, cam ca agenda Uniunii înseşi. Încep cu politica externă şi atitudinea faţă de regimurile nefrecventabile, de tip Iran sau Coreea de Nord. Aparent, nu există indicii privind disensiuni majore sau despre formarea mai multor tabere înlăuntrul Uniunii. Totuşi, nuanţele există şi nu sînt de neglijat. De la bun început trebuie spus că politica externă nu este apanaj al Uniunii, ci al guvernelor statelor membre. Cînd cu intervenţia în Irak, diferenţele s-au văzut clar. La fel " cu ocazia recunoaşterii Kosovo. În ambele situaţii, România a fost de poziţie opusă Franţei. Chiar dacă preşedintele Sarkozy a restructurat din temelii liniile directoare ale politicii externe franceze, mai ales în raporturile cu NATO şi SUA, la o adică (o nedorită escaladare a tensiunii în dosarul iranian sau nord-coreean), am senzaţia că România (împreună cu Polonia şi celelalte ţări din "Noua Europă") ar tinde mai degrabă spre o atitudine "hawkish", decît axa Paris-Berlin. E drept că avansul talibanilor înspre zone din ce în ce mai extinse din Pakistan şi pericolul ca armele nucleare ale ţării să pice în mîinile fundamentaliştilor nu par a fi subiect de conversaţie la Bucureşti, de parcă România ar fi o ţară aflată pe Lună. Asemeni, aventurierul dictator nord-coreean şi tragicomica lui epopee nucleară nu par să ne îngrijoreze defel. Pun pariu însă că, în cazul în care Statele Unite vor avea în intenţie o atitudine dură, România va fi în prima linie a taberei favorabile unei soluţii în forţă, indiferent de eventualele rezerve ale Parisului sau ale Berlinului. Unul dintre cele mai interesante războaie mediatice din lumea occidentală este cel dintre partizanii şi oponenţii oribilelor, teribilelor şi îngrozitoarelor organisme modificate genetic. La noi nu se pune problema vreunui conflict. Fără discuţii aparent inutile, tabăra "puriştilor" a cîştigat. Nimeni nu a părut a pune la îndoială argumentele celor de la Greenpeace. Organizaţiile de agricultori au tăcut mîlc şi au acceptat (de exemplu) eliminarea culturilor de soia, înainte de termenul stabilit. Nu am auzit pe nimeni să ceară dovezi şi argumente, să pună în balanţă pretinsele pericole şi certele avantaje. Cred cu tărie că trecerea la metode şi tehnologii (inclusiv biotehnologii) de mare productivitate este în avantajul agriculturii româneşti. Bazaconia cu agricultura bio, ca şansă pentru România, se vîntură de ani de zile, în dulce armonie presă-politicieni. S-a consolidat atît de tare în societate încît nici măcar retorica întrebare "de ce am ajuns să importăm pînă şi ceapă verde?" nu mai zguduie pe nimeni. Aici, poziţia de interes naţional ar trebui să fie pusă în concordanţă cu cele ale Poloniei şi Spaniei. În nici un caz cu cea a Franţei. Altfel spus, tare mi-e teamă că am căzut victime colaterale (de fraieri) într-un război economic între urmaşii galilor şi cei de la institutele de tehnologie agricolă (dominate de americani). Fermierii francezi, bine îndopaţi de cinci decenii cu subvenţii agricole europene, îşi protejează întîrzierea tehnologică printr-o duioasă şi agresivă mişcare anti-OMG. Apoi, de fiecare dată cînd cercetătorii din Hexagon mai inventează un hibrid de porumb (bine modificat genetic şi el, altminteri), acesta este pus imediat pe lista albă a plantelor nepericuloase pentru "eco-diversitate". Între timp, noi înghiţim de zor gogoaşa cu agricultura ecologică şi menţinem fermierii într-o periculoasă întîrziere tehnologică şi de productivitate. Culmea, sîntem şi fericiţi cu asta. Deh, sîntem la modă, "pe linie" cu marile idei contemporane... Nu pot să nu amintesc de politicile regionale. Declarativ, da, sîntem de aceeaşi părere cu Franţa, diferită de alde Germania. Adică, dorim păstrarea politicilor de solidaritate şi nu am fi încîntaţi de mutarea accentului spre competitivitate. Cu alte cuvinte, dorim să primim mai mult ajutor comunitar pentru că sîntem mai săraci, nu pentru că am fi pricepuţi. Astfel, nu sîntem de părerea nemţilor (care dau banii) sau a englezilor (care sînt pragmatici de felul lor), cum că banii daţi celor care nu au cultură antreprenorială sînt bani aruncaţi, risipiţi, cheltuiţi fără mare impact (vezi Grecia). Aici nu-mi vine în cap decît un citat din Florin Pogonaru: "ar trebui ca oamenii de afaceri români să aibă o atitudine schizoidă: la Bruxelles să o dea înainte cu solidaritatea, la Bucureşti să strige sus şi tare: competitivitate!". Din păcate, discuţiunea publică în România este numai despre "cît" cheltuim din banii europeni. Prea puţină dezbatere despre "cum" şi "în ce domenii" se duc banii. Este foarte clar că decalajul de infrastructură faţă de Occident trebuie redus, dar nu există riscul ca banii băgaţi azi în asfalturi să fie o ipotecă pe capacitatea de cercetare şi inovare a României de mîine? V-am mai aruncat pe masă trei dosare europene, prea puţin răsfoite de înţelepţii neamului, în dezbateri publice. Pentru că, la prima vedere, par abstracte, plicticoase şi fără haz. De parcă securitatea nucleară a lumii, ce mîncăm şi pe ce cheltuim banii nu ar fi subiecte de conversaţie. De parcă nu ne-ar interesa pe ce lume trăim.

Mai multe