Dă-mi să-ți arăt cum pun cratima-n „vi s-a”

16 august 2023   PE CE LUME TRĂIM

Unul dintre studiile de caz pe care le utilizăm în cursul de educație media este o replică a lui Gigi Becali în care explică raportul său cu alți doi oameni de fotbal, Dumitru (zis Mitică) Dragomir, respectiv Marian Iancu. Replica lui Becali sună așa: „M-am certat cu Mitică Dragomir, dar fără jigniri. El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanță, dar nu ne-am insultat. În schimb, Marian Iancu e obraznic și umblă cu tot felul de jargoane care nu e bine să le dai la presă”. Marian Iancu afirmase că „Gigi Becali e nimeni. Și el, și echipa lui!”. Este un exemplu despre cum funcționează libertatea de exprimare, pornind de la care se poate dezvolta și înțelege cum funcționează limitarea acesteia, apoi cenzura. În exemplul dat, avem o limpede percepție cu dublă măsură a libertății de exprimare. În raport cu Mitică Dragomir, Gigi Becali nu percepe ofensa, în schimb în raport cu Marian Iancu o percepe. De ce? Pentru că între ei sînt alte tipuri de relații. În fond, este ca între amicii care folosesc între ei apelative din spectrul termenilor obsceni, nepercepîndu-i ofensatori, dar pe care i-ar percepe ca atare dacă le-ar fi adresați de alte persoane, nu în cadru camaraderesc.

Pornesc de la acest exemplu pentru a deschide și eu cadrul. Libertatea de exprimare este un drept fundamental într-o societate democratică. Este unul dintre cele mai importante drepturi, fiind garanția celorlalte drepturi, de fapt. Aceasta acoperă toate formele de exprimare și de manifestare, inclusiv informații și idei care șochează, care ofensează sau care deranjează. Totuși, libertatea de exprimare este un drept relativ, nu unul absolut, cum este, de exemplu, dreptul de a nu fi supus pedepsei cu moartea. Ce înseamnă asta? Că un drept absolut nu poate fi supus nici unei limitări, cîtă vreme drepturile relative pot fi supuse unor limitări legitime. 

Constituția României, în Articolul 30, alineatul 2, menționează că Cenzura de orice fel este interzisă, iar alineatul 7 subliniază că Sînt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Aparent, cele două articole intră în contradicție, dar în realitate este vorba tocmai despre faptul că există posibilitatea de a supune unele drepturi, în cazul de față cel al liberei exprimări, unor limitări legitime. Nu intru în detalii legate de alte prevederi legislative, dar punctez faptul că o limitare legitimă impusă libertății de exprimare este cea care protejează „morala publică”. Termenul este însă destul de vag, deoarece indivizii au înțelegeri diferite despre ceea ce este „moral”. Ceea ce poate fi scandalos pentru unii este total acceptabil pentru alții. Sau ceea ce este acceptabil într-un context este jignitor în altul. Mai este o chestiune. Cenzura este, de fapt, un act mai abuziv. Ea presupune o intenționalitate premergătoare manifestării, exprimată ca atare și asumată la nivel de politică de stat. Altfel, vorbim despre încălcări ale unor drepturi sau despre limitări legitime ale acestora.

Toată această explicație o formulez în contextul scandalului Untold cu Gheboasă, care de la articolul precedent a cunoscut ramificații, respectiv amendarea interpretului și a altor cîțiva participanți de către Jandarmerie. Sînt multe nuanțe ale problemei care se ridică. Dar poate cea mai importantă este aceea legată de actul de creație, de exprimare creativă, artistică. În ce măsură acesta se supune unor reglementări care țin de natura legislativă, respectiv de posibilitatea limitării dreptului de exprimare liberă. 

În istoria îndepărtată sau apropiată a artei avem destule exemple de reacții de tipul sancțiunilor sau interzicerilor aplicate ca urmare a unor exprimări creativ-artistice. Dacă ar fi să ne referim la celebra publicație avangardistă scoasă de Gherasim Luca și de prietenii săi, al cărei titlu nu-l scriu aici, la Poemul invectivă al lui Geo Bogza pentru care a fost și arestat cu motivația că atentează la bunele moravuri, dar și la multe altele. Ce facem cu Henry Miller, cu Bukovski sau cu conaționalul nostru Emil Brumaru? Se poate obiecta că aceștia au creat artă adevărată, iar unul ca Ghboasă este doar un rostitor de vulgarități. Dar cum măsurăm granița fină dintre ele? 

Sigur, aici mai intervin alte nuanțe. Respectiv, o importantă problematică ideologică. Versurile lui Gheboasă au o componentă discriminatorie, sexistă, incitatoare la violență. Dar dacă vrem cu adevărat, le vom putea găsi și în opere ale unor mari scriitori. În fond, Vitoria Lipan a lui Sadoveanu mînca bătaie de la soțul pe care se pare că, totuși, îl iubea. Răspunsul corect este că ceea ce aparține unor epoci trecute trebuie citit sau interpretat în grila contextuală și amendat ideologic (nu estetic sau valoric!) în grila actuală, a principiilor contemporaneității. Și, pe cale de consecință, produsul contemporan de creație, de exprimare artistică, în care derapajele de la principii sînt prezente, trebuie repudiat și, eventual, sancționat. Cum facem asta, însă? Cum repudiem? Păi, zicem „bleah!“. Cum sancționăm? Păi, prin dezbateri, analize, critici. Sau, poate, dacă ne încadrăm juridic în limitarea legitimă a unui drept, prin amendă, cazul lui Gheboasă. Este posibil să fie o sancțiune legitimă. Deși n-aș fi sigur, am argumente (unele exprimate mai sus, deja) că nu chiar e. 

În fapt, revin la ideea din articolul precedent. Doar educația este cea care permite repudierea și sancționarea. Și nu în termeni obosiți, cum am auzit la unii, care vorbesc în limbaj de lemn despre faptul că muzica actuală e proastă și te scoate din fire. Risc să închei cu cîteva versuri, pe care le-am scris, în joacă, și i le propun lui Gheboasă:

E OK,

Mi-ai dat o amendă de 1.000 de lei.

Dă-mi o amendă de 100 de cărți,

Dă-mi să citesc relieful pe hărți,

Dă-mi, la Gheboasă, o culegere de Gheba,

Dă-mi să-ți arăt cum pun cratima-n „vi s-a”

Năzărit să veniți cu amenda de-o mie,

Dați-mi amendă-n idei, nu-n hîrtie.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura românăCea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.

Mai multe