Cuvintele necesare
Înainte de orice contract de muncă, tinerii francezi au un contract etern cu spiritul republican de contestare a iniţiativelor puterii. Deşi manifestanţii din urmă cu aproape patru decenii sînt acum la vîrsta autorilor de legi, sindromul lui mai '68 stăpîneşte încă spiritele. Fără a ajunge la intensitatea de atunci, strada şi-a spus deseori cuvîntul, obligînd guvernele de dreapta sau de stînga, după vagi încercări de negocieri cu liderii şi de arestare a participanţilor violenţi, să retragă legile considerate de către "mase" neconvenabile. Problema - cum a formulat-o fostul prim-ministru socialist Lionel Jospin (confruntat la vremea lui cu manifestaţiile şomerilor şi ale corpului didactic) - este "să-ţi găseşti cuvintele pentru a-ţi putea recunoaşte înfrîngerea". E evident că actualul prim-ministru, Dominique de Villepin, nu le-a căutat încă: "Legea votată se va aplica, ea va fi implementată. Nu vom modifica textul" - a spus el săptămîna trecută într-un interviu televizat. Este vorba despre legea primului contract de muncă care, pentru a intra în vigoare, nu mai are de trecut decît examenul Consiliului Constituţional; e o iniţiativă guvernamentală menită să introducă flexibilitate pe piaţa muncii. Un singur articol de lege este supus în mod radical contestării: se dau avantaje patronilor care oferă un prim angajament tinerilor sub 26 de ani, dar, în primii doi ani, angajatorul are şi dreptul de a-i concedia fără a da vreo explicaţie sau motivaţie. Ceea ce Guvernul percepe ca o şansă pentru crearea unor noi locuri de muncă este considerat de către viitorii beneficiari drept o invitaţie la precaritate, o prelungire a stării de nesiguranţă, dominantă pe piaţa muncii pentru tineri, în special cînd e vorba de solicitanţi cu o calificare vagă sau necalificaţi. Legea se referă doar la întreprinderile mici, dar oamenii se tem că ea va fi folosită, în special, de întreprinderile mari. Sistemul de învăţămînt îi ţine pe tineri destul de mult timp pe băncile şcolii, ceea ce nu are cum să fie rău; rău e că la sfîrşitul perioadei - spre deosebire de tinerii germani, de exemplu - absolvenţii nu au nici o calificare concretă. De aici şi nesfîrşitele stagii, serviciile ajutătoare unde se presupune că se deprind tehnicile viitoarei slujbe, dar cînd se termină stagiul, se dovedeşte că nu există slujbe disponibile. Rata şomajului printre tinerii adulţi este de 23%, iar în suburbiile unde au avut loc tulburările din toamnă, procentele - date de Villepin - ajung pînă la 50%. Studenţii demonstrează pentru că efectele acestei legi îi ameninţă în mod direct, lor li s-au alăturat un număr semnificativ de profesori şi cîteva sindicate importante. Au dreptate cei care argumentează că se protestează, se ocupă facultăţi, au loc bătăi cu jandarmii pentru a apăra dreptul de a nu fi dat afară dintr-un serviciu pe care oricum nu-l ai, dar demonstranţii simt că prin această mică modificare se schimbă ceva în sistemul francez. Sistem pe care ei vor să-l păstreze cu orice preţ, deşi acest sistem este creator de şomaj. Manifestanţii, cu tot aerul lor revoluţionar, sînt de fapt nişte conservatori ieşiţi pe stradă în apărarea statu quo-ului, a situaţiei existente, rezultat al anilor cînd economia în expansiune oferea locuri de muncă pentru toate categoriile de vîrstă şi de instrucţie. Situaţia s-a schimbat, lucru semnalat de noua specie de eseişti francezi, "declinologii" (ei nu se ocupă de declinarea substantivelor, ci de declinul Franţei). O mulţime de cărţi şi de articole descriu Franţa ca pe o ţară din lumea a treia; Guvernul de dreapta îi detestă, stînga vede aici o manevră de propagandă a dreptei pentru a putea adopta măsuri liberale. Marcel Gauchet, redactor-şef al revistei Le Débat, consideră că "ar fi nevoie de o politică de ruptură, dar această politică nu poate fi dusă decît de o personalitate cu mare legitimitate, care să explice limpede încotro ne îndreptăm. (...) Deocamdată, în Franţa fiecare are ceva de apărat" (Le Monde, 25 februarie 2006). Dominique de Villepin ar fi putut fi un eventual "contracandidat la candidatura" la preşedinţie a ministrului de Interne, Nicolas Sarkozy. După manifestaţii, popularitatea lui în sondaje e sub 40%. Poate că este cazul să urmeze sfatul unuia dintre predecesorii săi şi "să-şi caute cuvintele pentru a-şi recunoaşte înfrîngerea".