Cuvinte de mimă
Am vorbit săptămîna trecută despre jocul numit mimă, observînd absența formei feminine din dicționare, precum și oscilația între aceasta (preferată de uzul actual) și forma neutră mim. Jocul însuși este de mare interes din punct de vedere lingvistic, tocmai pentru că evocă prin gesturi cuvinte și expresii, provocînd reacții verbale de aproximare a sensurilor. O descriere detaliată și o evaluare a practicii ludice apar într-un interviu luat cu aproape două decenii în urmă scriitorului Mihai Ignat: „Jocul preferat? Mima. De fapt, jocul exclusiv”; „este un joc relativ simplu, ca «regulament», dar care îți cere mobilitate lexicală (pe românește: vocabular), actoricească și imaginativă”; „fiecare dintre jucători performează, pe rînd, o pantomimă prin care încearcă să le sugereze coechipierilor cuvîntul indicat (numai lui, bineînțeles) de echipa adversă”; „cîștigă aceia care «dau» cuvinte cît mai dificil de mimat, respectiv de ghicit, și care au în echipă interpreți cît mai talentați” (Vatra, nr. 1-2, 2004, p. 101-102).
Jocul poate varia în complexitate în funcție de cuvintele alese pentru pantomimă: e din ce în ce mai greu (dar și mai interesant) atunci cînd trece de la reprezentarea lingvistică a unor referenți concreți (obiecte, ființe, acțiuni) la concepte abstracte, la proprietăți și mai ales la relații. Una e să mimezi cuvîntul pinguin, alta e să înlesnești ghicirea unor cuvinte ca destoinic sau adică, de fapt sau păi. În cazul cuvintelor cu referent concret – varianta cea mai simplă, care poare fi jucată și de copii –, mima are de-a face cu prototipuri și cu contexte prototipice, implicînd scenarii funcționale. Chiar și în acest caz, alegerea celei mai potrivite pantomime este interesantă din punct de vedere lingvistic și comunicativ. Cum reprezentăm un fotoliu, o pisică, ploaia? Nu atît desenîndu-le sau imitîndu-le prin gesturi, cît, mai curînd, evocînd scenarii familiare: tolănirea în fotoliu, mîngîiatul pisicii, deschiderea umbrelei și adăpostirea de ploaie. Jocul devine însă cu adevărat pasionant atunci cînd trebuie să evoce abstracții și proprietăți (prin asocierile lor cele mai probabile) și mai ales cuvinte „procedurale” – cele care ne ajută să integrăm și să prelucrăm informația, cele care indică relații între conținuturi, marchează atitudini subiective sau gestionează schimbul verbal între interlocutori. Marea artă a mimei e, desigur, de a face ușor de ghicit prepoziții, conjuncții, modalizatori, marcatori discursivi, cuvinte care nu au un sens conceptual propriu-zis sau care apar doar în anumite locuțiuni. Jucătorii de mimă pot exploata și diferențele stilistice și sociolingvistice dintre cuvinte, propunînd arhaisme sau regionalisme, termeni marcați de apartenența la un anumit registru. Surprize pot produce mai ales cuvintele și expresiile din vocabularul pasiv: cele pe care vorbitorul nu le folosește în mod spontan, dar pe care le recunoaște și le înțelege atunci cînd le găsește în texte – sau cînd sînt, în sfîrșit, ghicite de coechipieri. Din categoria cuvintelor greu de mimat – pentru că îndeplinesc unele dintre condițiile pomenite mai sus – fac parte, de exemplu, prinos („prinos de cinstire și recunoștință”), alde („alde cutare”), darămite („nu doarme noaptea, darămite ziua”), pasămite („erau obosiți, pasămite”), cherem („e la cheremul lui”) etc.
Un exemplu de selecție lexicală dificilă e consemnat de un fragment narativ (care folosește în denumirea jocului, cum se vede, varianta mim): „și apoi au jucat mim. Mădălin, Mădălina, Tănase și Anca la o echipă, Camelia, Vlad, Roxana și Florențiu la cealaltă echipă. S-au dat următoarele cuvinte: barocan (sic!) – mimat de Mădălin; propășire (Mădălina s-a chinuit aproape o jumătate de oră!); eclectic (Anca a mimat splendid); bicisnic (Tănase); metec (Camelia a mimat bine); arpagic (Roxana a făcut o adevărată povestire); candriu (Vlad) și contondent (Florențiu făcînd-o pe judecătorul vreun sfert de oră, dar degeaba). Scor 1 la 0 pentru prima echipă” (Nicolae Iliescu, Departe, pe jos, 1983, pp. 40-41).
Interesante sînt și convențiile care se nasc în timpul jocului: într-un grup de filologi, de exemplu, trasarea prin aer, deasupra capului, a unui contur de aureolă comunica în mod constant o informație importantă asupra cuvîntului care trebuia ghicit: anume, că apărea în scrisul lui Caragiale (aureola fiind în acest caz o pălărie, indiciu iconic și metonimic). Degetele de la ambele mîini, răsfirate, indicau cifra zece, decodată imediat ca număr tradițional al părților de vorbire; de aici se ajungea ușor la identificarea cuvîntului de ghicit ca fiind substantiv sau verb, adverb sau prepoziție. Alte gesturi metadiscursive („indicații meta-mimetice”, cum le numește Mihai Ignat în interviul citat) pot trimite prin convenție la ceva rostit anterior, la relațiile de sinonimie sau de paronimie, la apropierea de forma cuvîntului etc.
Pentru unii dintre pasionații de mimă (jucată la petreceri, pe peronul unei gări sau, mai nou, în online), jocul nu mai este competiție, ci performanță estetică. Nimeni nu cîștigă puncte, nu există limită de timp, pantomima cea mai lungă și mai complicată e admirată mai mult decît cea care duce la ghicirea instantanee.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice(Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).