Curat murdar: nene Iancule, abia acum e posibil

27 aprilie 2006   PE CE LUME TRĂIM

Scena întîi e simplă: eu, sub duş. Nu vă gîndiţi la Hitchcock, mai degrabă la Andrei Blaier. Baie normală, lumină puternică, fără muzică de ilustraţie. Un singur plan detaliu: pîrîiaşele de apă curgînd în cadă. Bizar: culoarea lor virează uşor în ruginiu. Cut. Şi flash-back. M-am uitat cu surprindere la ele, după care mi-am făcut un examen de conştiinţă: cum şi unde am putut să mă murdăresc în halul ăsta? Nicăieri, a venit răspunsul rapid al unei conştiinţe purtate în litieră, la mare distanţă de mizeriile lumii. Am verificat mai departe: apa era curată şi ea (mulţumită pauzei de Paşte, muncitorii n-au mai avut timp să facă găuri noi în conducte). Aşa că singurul suspect era în acelaşi timp şi condamnat: săpunul. Ei, da. Săpunul era murdar din fabrică. Asta e, se pare, ultimul răcnet al modei în igiena personală, invenţie cu schepsis pentru muritorii tot mai curaţi şi străvezii. Ce mai: săpunul care îţi aduce aminte, într-un fel aseptic şi frumos mirositor, de mizeria lumii. Evident, a avut loc o anchetă, şi sînt în măsură să vă prezint primele concluzii: săpunul murdar e cu mult mai scump decît cel obişnuit. Se găseşte la magazine cu aer flower-power, în care principalul argument de cumpărare e lipsa oricăror ingrediente artificiale. Săpunul murdar se bate pe atenţia doamnelor (ei, da, soţia mea l-a cumpărat) cu crema de faţă care se jură că n-a auzit de rafinărie şi parfumul care n-a mutat din loc nici un năsuc mic şi scump de animal, înainte să-l lovească pe al meu. Treaba asta se numeşte progres. Dacă Ceauşescu ar fi avut vreodată curajul să încerce să ne vîndă lucrurile pe care azi le cumpărăm cu plăcere, ar fi murit prin 1982, cel mai tîrziu, ucis de un general de securitate umilit după prima baie cu săpunul murdar, de casă, fără ingrediente chimice. Şi nu e doar săpunul. Ironia face că astăzi să ne bucurăm (contra cost) de lucruri pe care dictatura comunistă ni le pregătea (aproape) gratis. Laptele de soia şi brînza vegetală. Bucătăriile de cartier care dau masă caldă la toată lumea (reţelele de fast-food). Excursiile la ţară, unde stăm în casa unui localnic (nici vorbă de hotel!) şi învăţăm să dărăcim lîna. Muncă acasă, pînă la 10, 11, 12 dimineaţă, aplecaţi asupra unor cutiuţe cu ecran furnizate de unitatea de producţie la care lucram. Week-end-uri cu colegii de fabrică, cu alergătură prin munţi, bizar numite team building. Chiar blugii deja rupţi şi pantofii scîlciaţi cînd îi cumperi din magazin - cine şi-ar fi imaginat aşa ceva? Toate astea ar fi avut ceva şanse să fie imaginate, ca măsuri normative, de orice Congres PCR. N-au trecut, pentru că nici măcar comuniştii nu erau nebuni. Toate ar fi putut da jos comunismul, printr-o revoltă de mase aproape spontană. Astăzi, ele produc profit capitalist. Mai mult: oamenii le acceptă cu plăcere. Diferenţa între cele două situaţii se găseşte într-un singur cuvînt: marketing! Dar să revenim la săpunul meu murdar. Nu l-am încercat pe cap, însă mi-a inspirat o cugetare: capitalismul spală pe creier mai bine ca dictatura. Şi, de fapt, adevărata dictatură populară e cea a gusturilor mulţimii. Comitetul Central n-ar fi reuşit să înfiinţeze două posturi TV cu manele şi nici n-ar fi putut să determine fiecare al treilea şofer să dea muzica tare pe geam, să ne înfruptăm şi noi, băieţi de Mozart, din ea. Să fi fost obligaţi la un asemenea comportament, oamenii ar fi scris la Haga şi la Europa Liberă despre regimul represiv din România, care te obligă să-ţi spargi timpanul. Aşa, pe jumătate surzi, românii sînt mîndri de libertatea lor. Peste tot în lume, restaurantul scump tipic îţi propune să te înfrupţi din 20 de grame de carne fiartă în 20 de sosuri diferite, preparate de 15 bucătari şcoliţi la Academia de Arte Gustative. A, să nu uit: nu e doar îmbucătura de carne, lîngă ea, găseşti două picături şi-o frunză de floare carnivoră rară, din America de Sud. Cam asta e definiţia modernă a sofisticării. Şi nu întîmplător, numărul de calorii din acest fel de mîncare e aproape identic cu cel pe care îl găseai într-un meniu de deţinut politic, acum vreo 30 de ani... Ironia, se pare, e materia primă a istoriei. Dar cine mai are răbdare să rîdă pînă la urmă...?

Mai multe