Cum va arăta Europa „de după Paris“?

Rar, în istoria recentă a Europei, ne-am găsit în fața unui moment atît de bizar și de greu de definit, în care să nu fie deloc clar încotro se vor îndrepta lucrurile pe continent. Pînă și pacea, deschiderea națiunilor una față de alta sau libertatea de mișcare pentru cetățeni au devenit problematice, după ce atîta vreme le-am considerat bunuri cîștigate o dată pentru totdeauna, realități de la sine înțelese, precum aerul pe care-l respirăm. Știm măcar că istoria Europei – nu e deloc sigur că și a „construcției europene“  – se va scrie cu „înainte“ și „după“ Paris.

„Franța e în război“, au rostit la unison liderii de la Paris, presa a titrat în aceeași linie. Puține certitudini însă, în afară de aceasta. Desigur, război înseamnă acțiune militară. Și o avem, în Siria și Irak, de mai multă vreme. Este clar că loviturile aeriene vor deveni mai dese și mai puternice, că pierderile în rîndurile militanților organizației teroriste Statul Islamic vor crește. Dar nu este clar în ce măsură vor duce acestea la destructurarea para-statului pe care jihadiștii și l-au constituit în Siria și Irak. Acțiunile la sol par, deocamdată, excluse.

Așadar, cine va cuceri pînă la urmă localitățile, cine le va administra astfel încît să ne asigurăm că acestea nu vor mai fi surse pentru terorism? (La ora cînd scriu aceste rînduri se știe că inspiratorul și creierul atentatului de la Paris se află sau se afla undeva în Siria.) Iar problema cu acest război este că nu i se poate întrevedea finalul.

Pînă acum, războaiele aveau un început și un sfîrșit, o parte cîștiga și cealaltă pierdea, uneori se termina nedecis. În orice caz, războaielor li se punea capăt printr-o capitulare sau un acord de pace care, măcar în linii mari, se respecta.

De aproape cincisprezece ani, America (și, odată cu ea, Occidentul) se află în „război împotriva terorismului“. Și nu l-a cîștigat, ba chiar, între timp, problemei din Afganistan i s-au adăugat Irakul, Siria, Libia, centrul Africii, cu Boko Haram.

În orice caz, în afară de forță armată, războiul presupune și poliție, investigații speciale, diplomație, plus o prezență solidă la fața locului, post-conflict. Siria și Irakul trebuie refăcute, pacea trebuie menținută, pentru ca oamenii să simtă că pot să-și ducă viața acolo, că au un viitor. Care vor fi, așadar, scopurile acestui război și cum va putea fi el cîștigat? Nimeni nu știe.

Pe continentul nostru, situația este la fel de neclară. Găsirea unui pașaport sirian lîngă trupul unui kamikaze a reaprins polemicile privind politica față de refugiați, chiar și înainte de a se dovedi ce era în realitate cu acest document – și după ce s-a dovedit deja că marea majoritate a celor implicați erau cetățeni europeni, născuți și crescuți în Europa.

Politica brațelor deschise față de re­fu­giați poate că nu a fost cea mai bună, poate că a fost chiar o greșeală istorică a cancelarei Merkel, așa cum adesea i se reproșează. Dar vestea proastă este că există și variante mai rele decît atît. Cum ar fi prăbușirea minimei coeziuni europene existente azi.

Cu alte cuvinte, dacă, nemulțumite de felul în care problema este pusă la Bruxelles sau la Berlin sau la Paris, unele state vor decide că e mai eficient pentru ele să‑și ia jucăriile și să plece (a se citi mai profitabil electoral pentru liderii lor)? Dacă, în loc de a participa la gestionarea în comun a problemei (atenție, problema există, e aici, pe continent, nu avem unde fugi de ea!), vor găsi că e mai profitabil să se întoarcă cu spatele și să pună lacăt pe ușă?

Polonia dă semne că vrea deja să o facă, Ungaria, Cehia și Slovacia i-ar putea urma repede exemplul. Și nu se știe ce se va întîmpla cu România. Noul guvern pare extrem de vulnerabil la presiunile de pe rețelele de socializare, unde opiniile antirefugiați sînt dominante.

Mai mult ca niciodată, extrema dreaptă antieuropeană și cu simpatii pentru Kremlin (dacă nu finanțată direct de acolo) își vede discursul confirmat și plusează. O acțiune europeană, hotărîtă și comună, ar putea lăsa extrema dreaptă în afara jocului. Și acesta părea să fie spiritul Consiliului European din capitala Maltei, încheiat cu doar o zi înainte de atentate.

Pierderea unității de acțiune va deschide extremei drepte calea spre adevărata putere la nivel european. Și nu mai e un secret pentru nimeni că principalele victime ar fi chiar statele Europei Centrale și de Est, așa cum au mai fost în decursul istoriei.

Ovidiu Nahoi este realizator de programe la RFI România și TVR.