Cum va arăta "epoca asiatică"?

18 decembrie 2013   PE CE LUME TRĂIM

Este deja un clişeu să spui că Asia va domina secolul XXI. Iar afirmaţia nu este deloc o prezicere riscantă, avînd în vedere faptul că, demografic, populaţia asiatică înseamnă aproape 60% din întreaga populaţie a globului, iar economic, statele asiatice asigură 25% din producţia globală. De asemenea, Asia este şi zona în care interacţionează majoritatea marilor puteri ale lumii, incluzînd China, India, Japonia, Rusia, Coreea de Sud, Indonezia şi Statele Unite.

Dar să vorbeşti despre inevitabila emergenţă a Asiei este una, iar discuţia despre felul cum se va petrece aceasta este alta. Căci pot exista două moduri extrem de diferite ale acestei expansiuni, cel dominant urmînd să aibă un impact esenţial, cu consecinţe profunde atît asupra oamenilor şi a guvernelor din zonă, cît şi asupra întregii omeniri.

Într-unul dintre cele două scenarii, Asia va fi zona cu care aproape ne-am obişnuit; o zonă a cărei economie continuă să aibă o ascensiune sănătoasă şi care reuşeşte să evite posibile conflicte teritoriale.

Al doilea scenariu însă ne oferă o viziune total diferită: Asia va deveni o zonă din ce în ce mai tensionată, cu forţe militare susţinute prin bugete considerabile, finanţate în defavoarea creşterii economice. Iar asemenea tensiuni ar putea exploda, împiedicînd şi dezvoltarea comerţului, a turismului sau a investiţiilor – mai ales în cazul incidentelor care ar implica ciocniri între forţele rivale aeriene sau maritime care operează în apropierea unor teritorii sau ape disputate. Ca să nu mai vorbim despre spaţiul cibernetic – un alt domeniu în care rivalitatea ar putea degenera într-un conflict.

Întrebarea ar fi următoarea: va semăna oare această „epocă asiatică“ istoriei Europei – zona în care s-a scris, de fapt, istoria modernă – şi dacă da, cărei perioade? Primei jumătăţi a secolului al XX-lea, cînd au avut loc două războie fără precedent, dacă vorbim de distrugerile masive şi de costurile implicate, sau celei de-a doua părţi, cînd tensiunile cu Uniunea Sovietică s-au calmat iar Vestul Europei a avut parte de pace şi prosperitate nemaiîntîlnite pînă atunci.

Din exemplul Europei se pot trage mai multe concluzii, căci Europa nu a avut parte doar de un „noroc chior“. Istoria s-a scris astfel şi pentru că liderii politici au dat dovadă de amplă viziune şi de multă disciplină. Consecinţele au făcut ca doi rivali istorici, precum Franţa şi Germania, să se reconcilieze într-un proiect zonal de amploare: ceea ce era iniţial o comunitate a cărbunelui şi a oţelului avea să devină Comunitatea Economică Europeană, apoi Uniunea Europeană – care a reunit continentul într-o comunitate politică şi economică atît de puternică, încît apariţia oricărui conflict violent este practic imposibilă.

Şi merită să te gîndeşti la toate acestea pentru că puţine asemănări pot fi găsite în Asia de azi. Dimpotrivă, zona este recunoscută pentru lipsa de acorduri inter-regionale şi de instituţii – mai ales în domeniul politico-militar şi securitate. Mai mult, dispute sedimentate în timp şi o continuă lipsă a reconcilierilor – toate fac uşor de imaginat scenariul unui incident militar care să antreneze, nu doar una sau mai multe zone vecine, dar şi un incident la o scară mult mai mare.

Multe dintre aceste dispute datează din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sau chiar şi de mai înainte. Coreea şi China îi poartă o antipatie puternică Japoniei. Nu există nici un tratat de pace între Rusia şi Japonia, iar ambele ţări revendică Insulele Kurile (sau Teritoriile Nordice). Graniţa dintre China şi India este de asemenea un motiv de dispută.

Climatul de securitate regională s-a înrăutăţit în ultimii ani. Unul dintre motive este continua dispută din Peninsula Coreană şi ameninţarea pe care Coreea de Nord, înarmată nuclear, o reprezintă şi pentru propriul popor, dar şi pentru vecini. La rîndul său, şi China a adăugat tensiuni suplimentare prin politica externă – incluzînd pretenţiile teritoriale asupra apelor din estul şi sudul Chinei –, pretenţii despre care se spune, diplomatic, că sînt „măsuri pozitive“, dar pe care alţii le văd, de fapt, ca fiind „agresive“.

Între timp, Japonia pare hotărîtă să iasă de sub restricţiile militare care i s-au impus în urma comportamentului violent din anii 1930 şi 1940 (restricţii cu care, pînă de curînd, cei mai mulţi japonezi au fost de acord).

Toate acestea reflectă apariţia unui naţionalism crescendo în întreaga zonă. Pentru a contracara tensiunile cauzate de acest fenomen, guvernele asiatice ar trebui să ducă tratative intense pe cale diplomatică. Trebuie negociate tratate regionale care să încurajeze comerţul liber, la fel cum trebuie negociate şi problemele legate de schimbările climatice. Şi, nu în ultimul rînd, ar trebui constituit un forum regional care să reglementeze mai bine desfăşurarea de forţe militare şi să pledeze pentru consolidarea încrederii regionale, pentru a reduce riscul incidentelor şi pentru a le gestiona, în cazul în care ele devin realitate.

Multe dintre aceste măsuri ar putea fi preluate din modelul european, un model relevant şi din alt motiv: europenii au reuşit să menţină stabilitatea şi să construiască o prosperitate reală, în ultimii 70 de ani, şi datorită prezenţei Americii, care a jucat aici un rol vital. Statele Unite, o putere atlantică, a fost pe deplin integrată în acordurile economice şi de securitate.

Iar acesta este un scenariu nu mai puţin viabil şi pentru Asia, o zonă cu care Statele Unite au legături strînse şi în care au interese de importanţă maximă. Dar pentru ca acest „pivot“ american să prindă în Asia, este nevoie de un climat care să ofere substanţă şi stabilitate. De asemenea, este necesar ca următoarele administraţii americane să pună accent pe comerţul liber, să-şi consolideze prezenţa maritimă şi aeriană şi să investească într-o diplomaţie care să promoveze integrarea Chinei în termeni agreaţi atît de SUA, de aliaţii săi (Japonia, Coreea de Sud, Filipine şi Australia), cît şi de celelalte state prietene.

Alternativa ar fi o Asie lăsată în legea sa – şi o epocă asiatică dominată de China, caracterizată de numeroase ciocniri diplomatice, de tensiuni şi chiar de conflicte. Şi prea puţini din Asia – sau din afara ei – ar putea beneficia de un asemenea viitor. 

Richard N. Haass este preşedintele Consiliului pentru Relaţii Externe. Cea mai recentă carte a sa se intitulează Foreign Policy Begins at Home: The Case for Putting America’s House in Order.

© Project Syndicate, 2013.

http://www.project-syndicate.orgwww.project-syndicate.org 

traducere de Stela GIURGEANU 

Mai multe