Cum spargem balonul chinez
Cînd președintele SUA Joe Biden și omologul său chinez Xi Jinping s-au întîlnit în Bali, în noiembrie anul trecut, au convenit să organizeze întîlniri la nivel înalt pentru stabilirea unor „linii de demarcație” ale competiției strategice sino-americane. Ministrul de Externe american Anthony Blinken programase o vizită la Beijing luna trecută, pentru a inaugura această inițiativă. Dar atunci cînd China a trimis un balon de supraveghere (vizibil cu ochiul liber) care a survolat teritoriul american, vizita lui Blinken a fost anulată mai rapid chiar decît a fost doborît balonul chinez.
Deși aceasta nu a fost, cu siguranță, prima oară cînd China trimite un astfel de balon, momentul ales a fost cum nu se poate mai prost. Și totuși, ar fi fost mai bine dacă Blinken și-ar fi efectuat vizita.
Deși China a susținut, în mod destul de neconvingător, că dispozitivul era un balon meteorologic care a deviat de la curs, acțiunile sub acoperire ale serviciilor de informații nu sînt nici pe departe specifice doar Chinei. Evenimentul de luna trecută ne amintește de anii 1960, cînd președintele SUA Dwight Eisenhower urma să-l întîlnească pe premierul sovietic Nikita Hrușciov, pentru a stabili liniile de demarcație ale Războiului Rece. Sovieticii însă au doborît un avion de spionaj american, despre care Eisenhower a declarat inițial că era doar un avion meteorologic rătăcit. Întîlnirea la nivel înalt a fost anulată, iar liniile de demarcație efective au fost discutate abia după criza rachetelor cubaneze, în 1962.
Unii analiști compară actuala relație SUA-China cu Războiul Rece, deoarece și ea e pe cale să devină o competiție strategică pe termen lung. Dar analogia poate fi înșelătoare. În timpul Războiului Rece nu a existat aproape nici un schimb comercial și nici o discuție între SUA și Uniunea Sovietică, iar interdependența ecologică în probleme de schimbări climatice sau pandemie nici nu exista. În cazul Chinei, situația e aproape inversă. Orice strategie americană de îngrădire va fi limitată de faptul că R.P. Chineză este un partener comercial major pentru mult mai multe țări decît este SUA.
Dar faptul că analogia cu Războiul Rece e contraproductivă ca strategie nu exclude posibilitatea unui nou război rece. Încă mai putem aluneca, fie și din greșeală, în această direcție. De aceea, analogia istorică potrivită pentru momentul de față nu e 1945, ci 1914, cînd toate marile puteri se așteptau la un al treilea război balcanic de scurtă durată, pentru a ajunge, în cele din urmă, la Primul Război Mondial, care a durat patru ani și a distrus patru imperii.
La începutul anilor 1910, conducătorii politici ai lumii nu au acordat suficientă atenție ascensiunii naționalismului. Astăzi, factorii de decizie politică ar face bine să nu repete această greșeală. Ei trebuie să fie atenți la consecințele ascensiunii naționalismului în China, ale naționalismului populist în SUA și la interacțiunea periculoasă dintre aceste două forțe. În contextul stîngăciei diplomației chineze și al unei mai lungi istorii a impasurilor și incidentelor legate de Taiwan, perspectivele unei escaladări accidentale ar trebui să îngrijoreze pe toată lumea.
China privește Taiwanul ca pe o provincie renegată. Încă de la vizita președintelui american Richard Nixon în China, în anul 1971, politica SUA a fost concepută pentru a descuraja atît declararea independenței de jure a Taiwanului, cît și tentativa Chinei de a obține unificarea prin forță. Dar, în momentul de față, susțin unii analiști, politica acestei duble descurajări nu mai e de actualitate, pe motiv că puterea militară în creștere a Chinei ar putea-o tenta să atace acum, cîtă vreme are ocazia.
Alți analiști sînt sceptici. Ei avertizează că, mai mult decît să o descurajeze, o garanție fermă de securitate pentru Taiwan din partea SUA ar provoca China să acționeze și își fac griji că vizitele oficiale la nivel înalt de pe insulă sînt incompatibile cu politica „unei singure Chine”, pe care America o promovează încă din anii 1970.
Chiar dacă R.P. Chineză evită o invazie la scară mare și încearcă doar să constrîngă Taiwanul printr-o blocadă sau prin ocuparea unei insule din apele sale teritoriale, o singură coliziune navală sau aeriană soldată cu pierderi de vieți omenești ar putea fi suficientă pentru a declanșa o escaladare mai amplă. Dacă SUA ar reacționa, înghețînd active chinezești sau invocînd legea Trading with the Enemy Act, cele două țări ar putea aluneca într-un război rece real sau chiar într-un război cald.
O simulare de război recentă, făcută de Center for Strategic and International Studies din Washington DC, sugerează că SUA ar putea cîștiga o astfel de confruntare, dar cu un preț imens de plătit pentru ambele părți (și pentru economia mondială). De aceea, cea mai bună soluție pentru problema taiwaneză este prelungirea statu quo-ului.
Fostul prim-ministru australian Kevin Rudd a argumentat că obiectivul Vestului nu ar trebui să fie o victorie totală asupra Chinei, ci mai degrabă o bună gestionare a competiției cu ea. În loc să demonizeze China, o strategie sănătoasă ar formula relația în termenii unei „competiții strategice dirijate“. Dacă R.P. Chineză evoluează spre bine pe termen lung, asta ar fi un bonus nesperat pentru o strategie care urmărește să gestioneze relațiile dintre marile puteri, într-o eră a interdependențelor tradiționale, dar și economice și ecologice.
O bună strategie trebuie să se bazeze pe o analiză atentă de tip net assessment (analiză comparativă menită să evidențieze tendințele, punctele tari și punctele slabe). Dacă subestimarea duce la delăsare, supraestimarea alimentează frica; ambele pot duce la calcule greșite. China a devenit a doua cea mai mare economie națională din lume; dar, chiar dacă PIB-ul ei lasă impresia că-l va depăși pe cel american într-o bună zi, venitul Chinei pe cap de locuitor reprezintă deocamdată mai puțin de un sfert din cel al SUA; în plus, China se confruntă cu dificultăți pe plan economic, demografic și politic.
Nu numai că populația activă a Chinei ajunsese deja la apogeu în 2015, dar creșterea productivității sale economice a încetinit, iar aliații săi politici de încredere sînt puțini. Dacă SUA, Japonia și Europa își coordonează politicile, ele vor reprezenta în continuare cea mai mare parte din economia mondială și își vor menține capacitatea de a organiza o ordine mondială bazată pe reguli, care să poată contribui la modelarea comportamentului chinez. Aceste alianțe de lungă durată sînt cheia pentru gestionarea ascensiunii chineze.
Pe termen scurt, ținînd cont de politicile tot mai agresive ale lui Xi – inclusiv de acte nechibzuite, precum survolul inoportun al balonului – va trebui, probabil, să dedicăm mai mult timp componentei de rivalitate a ecuației. Dacă însă ne menținem alianțele și evităm demonizările ideologice și analogiile înșelătoare cu Războiul Rece, putem reuși.
Dacă relațiile sino-americane ar fi un joc de cărți, s-ar putea spune că avem o mînă bună. Dar chiar și o mînă bună poate pierde, dacă e jucată greșit. Privit în contextul istoric al anului 1914, incidentul recent al balonului trebuie să ne reamintească motivele pentru care avem nevoie de „linii de demarcație”.
Joseph S. Nye, Jr., profesor la Universitatea Harvard şi fost vice-secretar SUA al Apărării, e autorul, printre altele, al volumului Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump (Oxford University Press, 2019).
Project Syndicate, 2023
traducere de Matei PLEŞU