Cum să nu mori de ciudă, cînd ai atins culmile succesului

3 august 2022   PE CE LUME TRĂIM

Pornesc de la două pretexte. Primul este povestea a trei cazuri celebre, pe care nu le-am documentat personal, dar am citit despre ele în cartea Arta subtilă a nepăsării a lui Mark Manson. Mai întîi, un tînăr chitarist a fost dat afară din trupa în care cînta de o vreme. Era anul 1983. Tînărul s-a întors acasă de la New York, unde trupa tocmai urma să înregistreze primul album, la Los Angeles, gîndindu-se permanent cum să se răzbune. Răzbunarea a constat în punerea pe picioare a unei alte trupe, care avea să devină, conform așteptărilor tînărului chitarist, celebră, pentru a-i face invidioși pe foștii săi colegi. Zis și făcut. A selectat muzicieni, a înființat trupa și au muncit pe brînci luni de zile. După un an au scos un album cu un succes uriaș. De-a lungul timpului, apoi, trupa a vîndut peste 25 de milioane de discuri, a făcut de mai multe ori înconjurul lumii cu concerte și a avut milioane de fani. Chitaristul era Dave Mustaine, iar trupa lui este Megadeth. Nu vă grăbiți, nu se termină aici. Într-un interviu dat cînd era deja un star mondial, Dave a declarat că încă se simte frustrat datorită faptului că a fost eliminat din trupa în care cînta în tinerețe. Se considera ratat. Cum este posibil așa ceva, cînd a ajuns la un succes atît de mare și cu atîtea milioane în conturi? Păi... trupa din care a fost inițial exclus este Metallica. Metallica a vîndut peste 180 de milioane de discuri. Dave Mustaine, chitarist adulat și considerat el însuși printre cei mai influenți din istoria muzicii, se invalida, iată, crezîndu-se ratat, pentru că nu a reușit să-și depășească coechipierii din tinerețe.

Apoi, o altă poveste, a unui alt muzician, asemănătoare pînă la un punct cu cea a lui Dave Mustaine. În 1962, o trupă din Liverpool își elimina un membru cu cîteva zile înainte de înregistrarea primului lor album. Percuționistul dat afară se numea Pete. Pete Best. Și cel care l-a înlocuit se numea Ringo Starr. Bineînțeles, trupa era Beatles. Pete a fost devastat, asemeni lui Dave Mustaine. Dar, spre deosebire de acesta, Pete a trăit o lungă perioadă în depresie, în negare, cu procese deschise împotriva foștilor coechipieri și urmărind cum ia proporții fenomenul Beatles. Era un om distrus. Dar apoi, la un moment dat, s-a întîmplat ceva. Mulți ani mai tîrziu, Pete Best declara că a ajuns mult mai fericit decît ar fi fost alături de trupa Beatles. A întîlnit o femeie alături de care și-a construit o familie și un cămin, a continuat să cînte și să dea concerte, cu un succes mult mai modest decît al celor de la Beatles, dar a cîștigat, în locul celebrității, o liniște pe care cei din fosta sa trupă nu au avut-o niciodată.

Al doilea pretext este o altă carte citită recent, din care voi extrage doar ideea de bază. Este vorba despre Mindset, scrisă de Carol S. Dweck. Dacă îți vine adesea să îți spui că nu ești destul de bun, că nu ai cum să reușești, că X e mai bun ca tine, că mai bine abandonezi, poate fi de folos să citești cartea asta. În esență, Carol S. Dweck pune față în față două mentalități: mentalitatea rigidă și mentalitatea flexibilă, urmărind mecanismele lor de funcționare și oferind soluții pentru schimbarea mentalității rigide într-una flexibilă, aceasta din urmă fiind, în mod evident, mai benefică dezvoltării personale și evoluției permanente. Dacă mentalitatea rigidă te blochează cu emoții de tipul rușinii, fricii etc., cea flexibilă îți permite să vezi partea plină a paharului și să cauți soluții de depășire a situațiilor dificile sau a eșecurilor. Dacă ar fi să mă raportez la cazurile expuse în prima parte a articolului, aș spune că Dave Mustaine, în ciuda succesului său, a rămas cu o mentalitate rigidă, în vreme ce Pete Best a reușit să își construiască una flexibilă. Ajuns la un succes colosal, Mustaine a rămas frustrat, nefericit și cu sentimentul ratării, în vreme ce Pete Best, cu o carieră mult mai puțin strălucitoare, a găsit resurse de împlinire și de seninătate. Desigur, a contat, pentru fiecare dintre ei, la ce sistem de valori s-a raportat.

Spre ce vreau să mă îndrept cu aceste considerații? Se vorbește, în contextul noului proiect de lege a învățămîntului, despre desființarea Centrelor Județene de Resurse și de Asistență Educațională, instituții care asigură consilierea școlară în unitățile de învățămînt preuniversitar. Practic, aceste instituții sînt responsabile de consilierea psihologică din școli, prin angajații lor. Noua lege vorbește despre desființarea acestor instituții și despre înlocuirea lor cu psihologi școlari angajați direct în școli. Nu intru aici în dezbateri despre eficiența acestei măsuri, nu am poate destulă competență. Dar cred că, în momentul de față, oricum avem prea puțini psihologi care să deservească sistemul de învățămînt preuniversitar și, în plus, cred că formarea profesională a acestora ar trebui încă mult îmbunătățită și dezvoltată.

Cred că în școli instituția psihologului școlar ar trebui să capete o mult mai mare vizibilitate și importanță, nu doar pentru cazurile și situațiile oarecum extreme, pentru copiii cu dizabilități și cu nevoi speciale sau pentru cei care trăiesc traume explicite. Ci și pentru un permanent sprijin, prin acțiuni constante, unu la unu și de grup, sprijin pentru formarea mentalităților flexibile ale elevilor, pentru depășirea blocajelor mentale, pentru cîștigarea încrederii în sine, pentru gestionarea traumelor mai puțin evidente – de regulă, traumele eșecurilor, traumele generate de competitivitate etc. Nu înțeleg cum școala, ca instituție, este atît de opacă la aceste uriașe problematici ale psihologiei umane, care în copilărie pot fi canalizate pozitiv, printr-o îndrumare adecvată și competentă. Școala nu mai trebuie să fie, în zilele noastre, doar un transmițător de cunoștințe, un teren competițional sau un laborator pentru excelență. În opinia mea, ea trebuie să își asume și aceste roluri care țin de îndrumarea în procesul dezvoltării personale. Doar familia nu este nicidecum suficientă ca să o facă. Cei ce o pot face sînt mai ales psihologii, cu specializări solide.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.

Mai multe