Cum să-i ajuți pe cei mai fericiți oameni din lume?

14 mai 2009   PE CE LUME TRĂIM

Obasanjo trăieşte în Yenagoa, capitala statului nigerian Bayelsa. În Nigeria, okada este o motocicletă utilizată pe post de taxi. Reprezintă o sursă decentă de venit într-o ţară în care oraşele sînt supraaglomerate, traficul este imposibil, drumurile sînt un coşmar. Planuri măreţe de reconstrucţie, anunţate cu mare tam-tam, au avut toate guvernele civile de după 1999, cînd s-a terminat cu regimul militar. Corupţia a înjumătăţit însă efectele proiectelor. Şpaga este regula, guvernarea bună pare a fi o excepţie. Mai vin, e drept, ajutoare externe, dar din ce în ce mai firave. Pe undeva, este firesc. Bayelsa este statul federaţiei nigeriene cu cele mai mari rezerve de gaze naturale şi petrol. Nigeria, la rîndul său, este un uriaş exportator de hidrocarburi. Pînă anul trecut, la 150 de dolari barilul, banii intrau în ţară pe bandă rulantă şi păreau că nu se mai opresc. În atari condiţii, de ce ar mai ajuta Vestul o ţară precum Nigeria? Doar pentru că holera, poliomielita şi malaria continuă să facă ravagii printre copiii ţării? Politicienii locali se îmbogăţesc, în timp ce reţeaua de spitale este la pămînt, iar medicii locali pleacă în Occident în căutarea unei vieţi decente. De ce ar fi Europa, de exemplu, obligată să ajute, dacă ei îşi fură singuri căciula? Uniunea Europeană are standarde serioase în privinţa corupţiei şi a drepturilor omului. Nu îşi permite să trateze cu ţări cu probleme la aceste capitole. Societatea civilă din ţările membre este foarte atentă cu orice derapaj şi pune limite Bruxelles-ului în a ajuta multe state africane ca Nigeria, a cărei reputaţie în privinţa corectitudinii este execrabilă. Anul trecut, pe timpul barilului scump, Uniunea a încercat extinderea influenţei, din raţiuni lesne de bănuit. În Lagos (oraşul cel mai mare) şi în Abuja (capitala federală), delegaţiile Comisiei se intersectau cu alţi oaspeţi, veniţi de la mare depărtare: chinezii. Ei nu aveau nici o problemă cu drepturile omului sau cu corupţia. Valiza de bani cash era lăsată fără probleme la un ministru sau altul " povestesc diplomaţii străini. Nu era nevoie de chitanţă pentru decont. Vă închipuiţi frustrarea funcţionarilor de la Bruxelles. De dat ciubuc nu putea fi vorba. Cum să decontezi? Mai veneau şi cu lecţiile făcute de acasă şi mustrau gazdele pentru condiţiile din închisori sau pentru arestările abuzive. Apoi, întorşi în Place Schuman, li se cereau rezultate concrete în raportul de deplasare. Opinia publică europeană le solicita, pe de o parte, realism şi soluţii alternative pentru sursele clasice de gaz şi petrol, pe de alta, să nu trateze cu regimuri politice corupte. În acest moment, vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Să ne închipuim că trăim într-o ţară membră a Uniunii Europene, una dintre cele mai bogate zone ale lumii. Să ne imaginăm apoi, chiar în condiţii de criză, că am fi solicitaţi să ajutăm ţări sărace din Africa, America de Sud, Asia. Mai aflaţi apoi că Uniunea Europeană chiar are bugete serioase (constituite şi din impozitul nostru) pentru asemenea tip de ajutoare şi programe de asistenţă externă. V-aţi fi imaginat că noi ar trebui să dăm celor mai puţin norocoşi decît noi, chiar şi din alte ţări? V-a trecut prin cap în ultimii 20 de ani că România nu este cea mai nenorocită ţară din lume? Că sînt ceva miliarde de oameni în lumea asta pentru care traiul în Bucureşti, Iaşi sau Văscăuţi ar fi un vis frumos? De curînd, Alessandra Stoicescu, revenită din Bangladesh, povestea că viaţa unui copil de acolo poate fi salvată cu doar doi euro. Atît valorează şi un vaccin pentru un copil din Nigeria. Aţi da? V-aţi interesat pe Internet cum să faceţi o donaţie sau cum să vă înscrieţi într-un program de voluntariat? Mai mult, aţi întrebat către ce ţări se duc banii comunitari (deci şi ai noştri), în ce cantităţi şi la ce sînt folosiţi? Aţi verificat ce tip de regimuri politice au ţările acelea? Cred că toate întrebările de mai sus sună la fel de strident în România ca eşapamentul lui Obasanjo în Yenagoa. În ţările membre mai vechi, ar fi întrebări normale, care nasc dezbateri regulate în ziare, la televiziuni, în universităţi. Este încă una dintre diferenţele dintre noi şi cetăţenii mai vechi din UE. Gîndul că avem (şi) de dat, nu numai de luat. Obasanjo fredonează în gînd un cîntec în ljaw, limba lui maternă. Are deja o comandă, ia un chinez de la Primărie şi îl duce la hotel. Iar Samson l-a păsuit încă două zile cu datoria la şpagă. Dacă okada merge, viaţa e frumoasă. P.S. O cercetare a publicaţiei New Scientist, din 2003, realizată în mai mult de 65 de ţări, i-a indicat pe nigerieni ca fiind cei mai fericiţi oameni din lume. Pe ultimul loc în clasament s-a situat România.

Mai multe