Cum să fii „suveran” față de Occident aruncîndu-te în brațele Orientului
Ultimii ani au revigorat conceptul de suveranitate a țării, cu precădere în domeniul economic. Tema apare sub diverse forme, de la sublima idee că România este „o colonie” pînă la varianta mai „soft” în care se cere un tip de naționalism economic prin care să se acorde prioritate companiilor cu capital autohton. Bineînțeles că tema suveranității trece și prin celebra idee că România a vîndut „toate resursele” pe care le avea și că românii sînt „sclavi” în țara lor.
Tema este inflamată și la nivel politic, nu doar de partide specializate, dacă le putem numi astfel, în aceste subiecte, ci și, din cînd în cînd, de oameni politici din zona „mainstream”, care se lasă și ei duși de „valul suveranismului”.
Străinii par a fi din nou sursa tuturor relelor din economia românească, fie că este vorba despre importul de produse alimentare „otrăvitoare”, fie că este vorba despre Bruxelles, care impune României reguli care o sărăcesc, fie că este vorba despre companii străine care scot profiturile din țară.
Nu doar în România renaște tema suveranității. După ce criza pandemică a scos la iveală un fapt, și anume dependența Uniunii Europene de bunurile produse în China, statele membre și-au pus problema relocalizării producției pe bătrînul continent. Subiectul a fost deschis, s-a vorbit și despre programe dedicate companiilor europene pentru a reveni pe continent, dar rezultatele sînt modeste. Dacă Europa nu a reușit să convingă propriile firme să își mute siturile de fabricație pe continentul european, măcar la nivelul statelor membre există o legislație care poate bloca investiții în domenii strategice care vin din afara Uniunii Europene. Iar unele state chiar au făcut uz de această normă.
Să fim realiști. În ultimii 20 de ani, politicienii europeni au încurajat schimburile comerciale cu China pentru că în felul acesta au asigurat consumatorilor accesul la mărfuri mai ieftine. Economiștii au făcut și calcule precise care arată că rata inflației mică a fost ajutată tocmai de produsele ieftine venite din China. Cu alte cuvinte, politicienii au fost mulțumiți că votanții, respectiv consumatorii, puteau cumpăra mărfuri ieftine.
La rîndul lor, marile companii care și-au mutat producția în China au fost mulțumite că au împușcat doi iepuri dintr-un foc: au avut acces la o piață mare, precum cea a Chinei, și au putut produce acolo pentru economia globală la costuri mici, fără concurență, în raport cu cele din Europa. Toată lumea a părut mulțumită, dar timpul a trecut, iar anul 2020 a arătat brutal că economia europeană este puternic dependentă de produsele fabricate în China, fie de companii locale, fie de firme europene. Iar dependența există și în ceea ce privește piesele sau subansamblele necesare pentru mărfurile asamblate în Europa. Se va întîmpla ceva pentru a reduce această dependență de China? Teoretic, da. Practic, progresele sînt inexistente. Concret, de exemplu, Europa a realizat un program prin care își propune să încurajeze producția de semiconductori, o marfă care în ultimii doi ani a fost puternic deficitară.
Suveraniștii l-au luat ca model pe fostul președinte american Donald Trump care a impus, brutal și fără negocieri, suprataxe unor produse venite din China. Doar că SUA, în numele reducerii deficitului comercial, au extins politica protecționistă și asupra vecinilor, Mexic și Canada, și pentru partenerii tradiționali europeni. În aceste condiții, adepții pieței libere s-au crispat.
Recent, la deschiderea Jocurilor Olimpice de iarnă de la Beijing, am avut o mostră despre cum vor arăta lucrurile în viitor. Președintele Federației Ruse și cel al Chinei au făcut o înțelegere bilaterală. Economic, Rusia va livra gaze Chinei printr-un gazoduct care se va construi și, politic, Rusia „se opune oricărei forme de independență a Taiwanului”, iar președintele Chinei „se opune extinderii NATO”. Ceea ce era de demonstrat. Această înțelegere dintre China și Rusia ar trebui să dea societăților occidentale măsura în care se va juca economic în viitorii ani. Dacă europenii sînt atît de atrași de suveranitatea economică ar trebui să o definească față de Orient și nu în raport de statele membre ale Uniunii Europene sau de Statele Unite ale Americii.
La nivel politic, există o contradicție evidentă între Occident și Orient, iar acest lucru se va repercuta inevitabil și sub aspect economic. De aceea, suveraniștii ar trebui să știe că, dacă resping Europa de Vest, inevitabil vor ajunge în brațele Estului.
Din acest punct de vedere, România, calificată tot mai des drept „colonie occidentală”, are o structură economică formată în ultimii 30 de ani. Capitalul de stat domină cîteva sectoare, dar generează pierderi importante (în transporturi sau extracția de cărbune, de exemplu), iar sectorul privat este dominat, din punctul de vedere al eficienței, de investitori străini, majoritatea europeni, și din punct de vedere numeric de cei autohtoni. Privatizarea a decis această structură a economiei. Acum, însă, facem istorie contrafactuală, în sensul că uităm că, înainte de privatizare, SIDEX Galați pierdea un milion de dolari pe zi, că BCR primise toate creditele neperformante de la Bancorex, că Petrom era „căpușat la greu” de oameni de afaceri români și că întreprinderile de distribuție din domeniul energiei electrice și a gazelor naturale nu făceau investiții și aveau datorii la bugetele de stat.
Acum, după două decenii de la privatizarea firmelor de stat, văzînd rezultatele financiare obținute de noile companii, este facil să ceri „naționalizarea” sau „răscumpărarea” acțiunilor. Și să te bați cu „cărămida” suveranității în piept. Doar că suveranitatea poate însemna o schimbare de tabără: de la Vest la Est. Asta dorim pentru România?
Constantin Rudnițchi este analist economic.
Foto: combinatul siderurgic din Galați (arhiva adevarul.ro)