Cum rămîne cu Ucraina?

La Geneva, întîlnirea dintre ministrul adjunct de Externe al SUA Wendy Sherman și omologul său rus Serghei Riabkov s-a încheiat în coadă de pește. Cei doi s-au întors acasă după șapte ore de discuții fără nici o promisiune, fără nici o concluzie clară, poate doar cu convingerea întărită că pozițiile comune sînt de neatins. Șantajul inițiat de Moscova, care a mobilizat efective militare importante la granița de est a Ucrainei, pune o presiune enormă pe Occident să găsească o cale de negociere. Dar resursele și, pînă la urmă, sensul diplomației se epuizează cînd nu există o minimă flexibilitate și voință de dialog. 

Într-o încălcare flagrantă a cutumei diplomatice, Rusia cere nici mai mult, nici mai puțin decît o capitulare a americanilor și reorganizarea, din temelii, a actualei arhitecturi de securitate din Europa. Mesajul transmis de Riabkov la întîlnire a fost clar: NATO ar trebui să-și strîngă lucrușoarele și să se retragă din Europa de Est. Poziția lui Vladimir Putin era deja cunoscută – președintele rus vede în instalațiile militare NATO din Europa o amenințare la adresa securității naționale –, însă nicicînd, la o întîlnire diplomatică, această poziție nu a fost exprimată atît de tranșant. Cel care susține că dezmembrarea URSS e cea mai mare nenorocire a secolului XX nu urmărește acum refacerea Rusiei Mari, ci asigurarea unui cordon strategic, de securitate. Iar Ucraina, un stat pe care Vladimir Putin îl vede doar ca pe o provincie ruinată a fostei URSS și în a cărei suveranitate oricum nu crede, urmează să devină o zonă-tampon situată în afara sferei de influență a NATO. Eventualitatea extinderii NATO spre est, mai exact prin acceptarea Ucrainei și a Georgiei, a fost evocată pentru prima dată în cadrul summit-ului de la București (2008). De atunci, nu au fost înregistrați pași semnificativi în acest sens, printre altele și datorită frămîntărilor și tentativelor de reorganizare internă ale Alianței; însă Rusia vrea garanții juridice, vrea probe „beton-armat” că Alianța abandonează orice tentativă de extindere. Mai precis, Moscova cere ca aceste garanții să fie formalizate cu ocazia viitorului summit, în vara acestui an, la Madrid. O condiție inacceptabilă pentru SUA: o țară terță nu se poate opune prin veto extinderii NATO. La fel cum inacceptabilă e și reducerea prezenței militare americane în Europa de Est.

Oportunități de negociere între SUA și Rusia ar exista în două domenii: pe de o parte, ar putea fi căutată o nouă soluție pentru staționarea de rachete cu rază scurtă și medie de acțiune în Europa după rezilierea tratatului de dezarmare de către SUA, în 2019, ca răspuns la încălcarea articolelor de către partea rusă. Însă discuțiile tehnice și diplomatice pe această temă vor face obiectul unor îndelungi dispute. Punctul cel mai sensibil: amplasamentul acestor obiective militare. Pe de altă parte, SUA sînt de acord să limiteze manevrelor militare din vecinătatea graniței cu Rusia, însă această concesie poate fi făcută doar pe bază de reciprocitate. Iar aici e iarăși o fundătură, nu un drum deschis...

Dacă negocierea de la Geneva nu a produs vreun rezultat tangibil, ea a reușit măcar să ofere o perspectivă mai clară asupra pretențiilor celor două părți. Tonul discuțiilor a rămas tranșant și amenințător. Riabkov spune că nu există un pericol real și iminent de invazie a Rusiei în Ucraina – dar de ce ar mobiliza Moscova 100.000 de soldați la graniță dacă nu pentru a amenința? SUA, pe de altă parte, au transmis prin vocea lui Wendy Sherman că sancțiunile economice ar putea lovi Rusia cu și mai mare forță chiar și cu riscul ca anumite măsuri să presupună costuri din partea aliaților. Dincolo de retorică, și SUA, și Rusia vor trebui să facă gesturi politice concrete.

Unde e Ucraina în toată această discuție? Și cum rămîne cu dreptul la autodeterminare? În această bătălie a coloșilor, tocmai vocea Ucrainei nu s-a făcut auzită.