Cum putem trăi în post-adevăr, indiferent de Trump

Dacă tot am aflat că „post-adevărul“ este cuvîntul anului trecut și că anul acesta sub puterea lui vom trăi, merită să vedem ce avem de făcut în această (nouă?) circumstanță. Pledam, într-un articol recent, pentru împăcarea cu noua situație. Îmi amintesc primele momente de după confirmarea diagnosticului că trăim în post-adevăr: un cor enorm de voci revoltate s-a ridicat pe toată planeta intelectuală și a strigat că nu se poate accepta așa ceva, jos post-adevărul, vrem adevăr! Cam aceiași intelectuali care, dacă nu mă înșel, ne explicau că nu există adevăruri tari, ci doar adevăruri relative, că poate fi și așa, și alt-minteri, că adevărul meu trebuie să coabiteze cu adevărul tău și altele asemenea. Poate că am îmbătrînit și am trecut de vîrsta frumoasă și liberă a revoltelor în numele adevărului. M-am resemnat. Sînt dintre cei care cred că, dacă post-adevărul a ajuns să miște miliarde de oameni, este inutil să credem că i ne putem opune. Și, dacă tot vrem să ne punem contra post-adevărului, o facem în numele a ce? În numele adevărului, veți răspunde. Iar eu voi replica: în numele cărui adevăr? Al faptelor, veți spune. Și eu voi zîmbi, căci faptele sînt înșelătoare ca potecile unei păduri dese și neștiute. Nu credeți? Vi se pare că faptele sînt evidențe? Că sînt, cum zicea Durkheim, ca obiectele? Ia să vedem…

Las la o parte tenta evident partizană și ideologică a îngrijorării în fața post-adevărului, dar nu pot să nu o notez, totuși. Merită să nu uităm că spaima intelectualilor americani de post-adevăr a izbucnit ca un vulcan tînăr și feroce abia după alegerile prezidențiale de anul trecut, anume din cauza victoriei lui Donald Trump. Ideea generală a acestor oameni fini este că victoria lui Trump este un produs al post-adevărului. Dacă ar fi cîștigat Hillary Clinton, poate că această erupție de panică nu ar fi cuprins lumea. Mai toate discuțiile despre știrile false pe care le-am văzut în presa americană exemplifică fenomenul cu acele știri care l-au favorizat pe Trump. Rar, foarte rar sînt date exemple cu știri false care au favorizat-o pe Hillary Clinton. Sînt sigur că, dacă victoria era a candidatei democraților, nici un intelectual nu ar fi îndrăznit să spună că președinția ei se clădește pe post-adevăr. Dar mă grăbesc să precizez că, oricît de corectă ar fi, nu mi se pare foarte importantă această observație, pentru că dragostea oamenilor de adevăruri convenabil croite, adică de bucățele de adevăr întregite cu confirmări ale unor convingeri anterioare, nu a apărut în 2016, cu susținătorii lui Clinton și susținătorii lui Trump.

Impotantă, însă, mi se pare decizia celor de la Facebook de a introduce un ceva („algoritm“ i se zice) care să cerceteze știrile care circulă în rețeaua lor și să le elimine pe cele fără bază factuală. Facebook se simte, cumva, cu musca pe căciulă, căci el a fost cărăușul post-adevărului în lumea întreagă. Aici simt mai multe probleme decît în simplul fapt că cineva scrie pe Facebook că l-au luat extratereștrii și l-au călătorit dus-întors pe Marte. Ideea că o mașină poate controla conformitatea unor cuvinte cu realitatea factuală mi se pare de la bun început discutabilă, cel puțin. Mi se pare evident că nu o mașină, ci un om poate să facă acest lucru. Or, dacă un om va verifica cît de mult adevăr sau post-adevăr se află în ce a postat de Facebook un alt om, înseamnă că nu am rezolvat problema. Vă reamintesc că, anul trecut, Facebook începuse să facă acest lucru și a fost nevoit, după un timp, să concedieze rapid echipa care lucra la verificarea faptelor pentru că s-a dovedit că favoriza o anumită parte a spectrului ideologic – nu spun care, că nu are importanţă acum. Cel care verifică este și el om, cu nimic mai imun la post-adevăr decît cei ale căror postări le verifică. Veți zice că proceduri, training-uri și selecții pot, totuși, clădi o oarecare obiectivitate într-un controlor de acest gen. Eu nu prea cred.

Să luăm exemple concrete. Se face mare caz de o știre falsă din campania americană: „dacă Trump cîștigă alegerile, Obama se va muta în Canada“. Cum poate o mașină, un „algoritm“, să verifice așa ceva? Evident, este nevoie de cineva (un om) care să sune biroul de presă de la Casa Albă și să întrebe. Asta este, însă, simplu. Ce te faci cu știrea, tot din campania electorală și tot falsă: „În curînd, Trump va scoate documente compromițătoare despre Obama – s-a terminat cu Obama, rușii i-au transmis lui Trump tot ce știu despre el și Trump îl va face praf“. Pe asta cum o mai verifici? Dacă Trump avea asemenea documente, era sigur că le va scoate la iveală cînd vrea el și nu cînd îl întreabă controlorul de adevăr de la Facebook. Dacă nu le avea, iarăși, va juca această informație după cum socotește că îi va fi de folos și nu după cum vrea Facebook să fie sigur că transportă prin lume adevărul și numai adevărul. Sau știrea că Hillary Clinton este foarte bolnavă. Indiferent dacă era adevărată sau nu, e limpede că în campanie echipa ei va spune că nu este. Și cum răspunsul obligatoriu este acesta, evident că unii îl vor crede, alții nu. Și ajungem imediat la aceeași diviziune a adevărului între tabere. Fiecare va crede ce vrea să creadă. Și atunci, la ce va folosi acest „fact check“? De-aia zic, în loc să ne consumăm în lupta inutilă împotriva post-adevărului, poate că este mai înțelept să vedem cum putem trăi cu el.

Îmi ajunge sub ochi un articol, apărut în The Chronicle of Higher Education la începutul acestui an, scris de Daniel T. Rodgers, profesor emerit de istorie la Princeton. Se știe că una dintre strategiile cu care intelectualii te farmecă este aceea de a-ți dovedi că ceea ce trăiești tu acum nu e nou. Nu ești primul care are această problemă. Au mai fost și mulți alții înaintea ta. Sau, în altă variantă: ceea ce trăiești acum, înspăimîntat, e chiar normalitatea. Așa trăiești de cînd ai venit pe lume, dar nu știi. De ce te temi? De ce îți faci probleme? Ambele variante sînt, desigur, însoțite de docte și subtile argumente, exemple, raționamente. Așa și articolul profesorului Rodgers. El zice că, desigur, e grav ceea ce trăim, dar nu e nou și nici neobișnuit. Articolul amintește de vremuri pe care eu nu le-am apucat, dar despre care am citit. La începutul anilor 1960, dezvoltarea științelor umaniste a impus oricărui „umanist“ îndoiala față de propria metodă drept standard de validare. Erai valid doar dacă te îndoiai de propria cercetare după ce o făceai! Tot atunci, lumea a aflat că tot ceea ce credea că este natural nu era natural, ci un construct socio-cultural. Sexul, rasa, etnia, credința religioasă – bazele identității oricărui om în lume – nu sînt fixe, sigure, stabile, căci ele sînt creația societății și tot ce e creat de societate este nesigur, schimbător, continuu instabil. Așadar, faptul că, vorba anticului, sînt bărbat, iar nu femeie, român, iar nu neromân, creștin, iar nu necreștin nu este ceva fundamental adevărat. Bine scuturat și regarnisit, pot fi exact contrariul. Sau, mai tare, pot fi exact orice. În articolul său, profesorul Rodgers ajunge repede la politică și spune, cu îndreptățire, că avalanșa de minciuni în care trăim nu este nouă. Întotdeauna politicienii au mințit. Au fost cazuri în care au mințit nobil – din rațiuni de stat. După cum au fost cazuri în care au mințit ticălos – pentru propriul beneficiu egoist. Apoi, jumătățile de adevăr au fost și ele în lume de cînd lumea. Mobilizarea politică a maselor se face, mai ales, cu jumătăți de adevăr. În fine, articolul se încheie mobilizator și anost, profesorul spunîndu-ne că trebuie să revenim la adevăr, că trebuie să deprindem iarăși exercițiul critic-analitic, bla-bla-bla. Însă, din acest articol aflu că, în acei ani 1960, Kurt Vonnegut ar fi scris undeva fraza, colosală prin simplitatea ei: „Don’t truth me and I won’t truth you“, pe care nu prea știu cum să o traduc pentru a nu pierde nimic din sensurile ei tăioase. Dar cu care închei acest text, pentru că am ajuns unde voiam să ajung: la formula care face viața civilizată posibilă în epoca post-adevăr. Asta e: „Don’t truth me and I won’t truth you“.

Foto: wikimedia commons