Cum poate scăpa Germania de gazul rusesc?
Aflat sub asediu în capitala Ucrainei, la Kiev, președintele Volodimir Zelenski a inițiat săptămîna trecută o adevărată ofensivă diplomatică: în doar cîteva zile, el s-a adresat, prin videoconferință, Parlamentului Regatului Unit, Congresului american, Parlamentului European, Knessetului și Bundestagului. Știe deja că nu poate cere instituirea unei zone de exclusivitate aeriană deasupra țării sale, știe că nu va putea mobiliza o intervenție militară NATO, știe și că aderarea rapidă la Uniunea Europeană nu este posibilă. Unele dintre solicitări pot fi însă satisfăcute. Chiar dacă ele nu vor putea încuraja un acord de pace durabil, măcar vor aduce – fie și tardiv – dreptatea.
Mesajul adresat Germaniei nu a trecut neobservat. Pertinent, bine simțit și mai ales emoționant, discursul lui Volodimir Zelenski a fost convingător. El a cerut, printre altele, un embargou total asupra gazului rusesc. Cererea a stîrnit ecouri și în rîndul populației. Potrivit unui sondaj de opinie, aproape 70% din germani sînt de acord cu oprirea importului de gaze din Rusia. În week-end-ul trecut, la un miting de susținere pentru Ucraina, am putut vedea, în mulțime, mai multe pancarte pe care scria, cu o versificație stîngace, cam același lucru: mai bine dîrdîim de frig decît să ne încălzim cu gaz din Rusia. Acum, că vine primăvara, măcar nu mai dîrdîim de frig. Dar problema (și soluția) se amînă pentru iarna viitoare.
Cum de a ajuns Germania atît de dependentă de gazul rusesc? Și de ce renunțarea la aceste importuri e o miză atît de mare?
Germania vrea să abandoneze energia nucleară. E o decizie politică adoptată în 2011, după dezastrul de la Fukushima. Totodată, Germania și-a propus să promoveze tranziția către o economie cu emisii scăzute de carbon. E, pe de o parte, un răspuns la starea de urgență climatică, un rezultat al algoritmului politic din Parlament, unde mișcările și apoi partidele ecologiste au cîștigat tot mai mult teren, dar și o ambiție a unui stat puternic, care vrea să seteze tendințele la nivel european. De aici și reducerea masivă a cărbunelui în procesele industriale și investițiile în surse regenerabile de energie. Însă sursele regenerabile sînt intermitente și nu pot asigura un flux constant de energie. Centralele pe gaz sînt menite să ofere stabilitate în furnizarea electricității. Tot gazul e folosit și pentru încălzirea locuințelor – o soluție relativ ieftină, puțin poluantă care, pe deasupra, evită supraîncărcarea rețelei de electricitate. Mare parte din acest gaz venea printr-o rețea de gazoducte terestre traversînd Ucraina și Polonia, care percepeau o taxă de tranzitare. Odată cu inaugurarea proiectului Nord-Stream, Germania a putut importa gaz direct din Rusia, printr-un gazoduct submarin. O soluție simplă care permite evitarea costurilor suplimentare de tranzit.
Spiritul civic și solidaritatea germanilor dispuși să îndure frigul pentru a aduce pacea și libertatea în Ucraina cresc presiunea pe guvernul federal ca să aplice sancțiunile cerute cu disperare de Zelenski. Adică să impună un embargou total asupra gazului rusesc. Consecințele unei asemenea măsuri ar fi ceva mai grave decît scăderea temperaturii din apartamenet, pe timp de iarnă. Iar soluțiile pe termen lung sînt greu de prevăzut.
Agențiile responsabile cu energia fac deja de multă vreme scenarii legate de o eventuală oprire a importurilor. Previziunile sînt foarte sumbre. De pildă, Centrul de Cercetare Jülich estimează că o oprire a importului de gaze naturale rusești poate fi compensată în cîteva luni și că aprovizionarea cu energie poate fi garantată pînă în iarna viitoare inclusiv. Însă pentru a compensa această decuplare e nevoie de reduceri mari de consum în industrie și în gospodării. Pentru a reduce consumul cu 13%, temperatura ambientală din încăperi ar trebui să scadă cu aproximativ două grade Celsius. Două grade în minus? Un pulovăr în plus? Oare e suportabil pentru populație să se obișnuiască cu această scădere a calității vieții? Pentru industrie, scenariile sînt încă și mai pesimiste. Germania nu are pregătită infrastructura de stocare a gazului și nu poate face provizii suficiente pentru a-și asigura necesarul pentru momentele de penurie. Nu există nici suficiente unități pentru a stoca și prelucra gazul lichefiat astfel încît să deservească necesarul de consum industrial. Și nu e o chestiune de bani, ci de capacități disponibile. În contextul unei crize de gaz – care va interveni la scurt timp după sistarea importurilor –, singura soluție, spun managerii companiilor energetice, e declanșarea planului de urgență. Ceea ce ar presupune ca furnizarea de gaz să fie organizată prin instrucțiuni de la autorități. Guvernul federal va avea o sarcină dificilă. Căci soluția dreaptă e numai una.