Cum mor democraţiile

13 martie 2018   PE CE LUME TRĂIM

Sub acest titlu, doi profesori de la Harvard, Steven Levitsky și Daniel Ziblatt, încearcă să construiască o teorie a declinului democratic modern. Cei doi pleacă de la premisa că vremea loviturilor de stat spectaculoase, a regimurilor militare sau a revoluțiilor cu arma în mînă a cam apus.

Am intrat în zona degradării subtile. Procesul începe de la urne și continuă cu complicitatea naivă sau lipsită de inteligență a altor participanți la jocul democratic. Dictatorul modern e ales, apoi face imposibilă concurența. Cu ajutorul tribunalelor, al controlului presei și al îndepărtării oricăror adversari reali. Aparența democratică se menține întotdeauna. Nu se renunță la alegeri și nu se renunță nici la proceduri. Pe scurt, cînd autoritățile electorale, instanțele și proprietarii de media răspund și depind de șeful regimului, democrația devine o farsă.

Liderii care în ultimii ani au folosit drepturile conferite de democrațiile în care s au născut pentru a anula tocmai aceste drepturi și a perverti întregul proces în favoarea unor interese restrînse și instincte autoritariste sînt mulți. Erdogan, Putin, Maduro (precedat de Chávez), Fujimori, Saakashvili, Orbán sînt cîteva nume, dar nu toate. Toți aceștia au în comun faptul că, la un punct în carierele lor, s-au aliat cu politicieni și instituții ale căror credințe democratice nu puteau fi puse la îndoială. Ce le putea fi reproșat acestora din urmă era, sau este încă în unele cazuri, incapacitatea de a sesiza la timp pericolul.

E cumva înduioșătoare mărturia lui Rafael Caldera, un fost președinte al Venezuelei, care încearcă neconvins să explice de ce s-a folosit de Hugo Chávez pe vremea cînd Chávez era doar un aventurier excentric. „Nimeni nu credea că Chávez are fie și o șansă minusculă să ajungă președinte“. A ajuns, iar Vene-zuela nu va mai fi niciodată la fel.

La acest președinte al Venezuelei m-am gîndit urmărind, la sfîrșitul săptămînii trecute, congresul PSD din București. Sub privirile apatice ale unei săli de delegați plictisiți, Liviu Dragnea a anunțat un întreg program de conservare și întărire a puterii personale.

Am privit cu atenție în jur. Foarte puțini dintre participanți îl ascultau cu adevărat pe supremo-ul pesedist. De altfel, după ce dl Dragnea a terminat de vorbit, foarte puțini dintre ei reținuseră vreo idee clară din programul tocmai anunțat. Și nu pentru că n-ar fi fost în stare, ci pentru că delegații știau la fel de bine ca și cei care se succedau pe scenă că participau cu toții la o mică piesă de teatru. Că mimau democrația de partid, că falsificau ideea de dezbatere. Și mai ales că nimeni nu va avea curaj să remarce lucrurile astea cu voce tare.

Puțini dintre ei au acceptat deschis faptul că sînt tratați cu dispreț, că sînt umiliți de Liviu Dragnea atunci cînd acesta a decis cu de la sine putere să își conserve poziția în partid nu pe bază de voturi, ci pe baza unui soi de consultare ironică. „Vreți să rămîn președintele vostru?“ „Daaaaa!“, au răspuns cîteva zeci de entuziaști de serviciu din sală, alte cîteva mii au mîrîit o aprobare neconvinsă, dar mai ales nepăsătoare.

La Sala Palatului, președintele PSD a avut 4000 de complici. Îi număr printre ei și pe Călin Popescu Tăriceanu și Kelemen Hunor, cei fără de care liderului PSD i-ar fi un pic mai greu să aplice vreun program politic, fie el democratic sau autoritarist.

Democrațiile se sting pentru că oamenii care cred în ele fac calcule proaste, pentru că dictatorul-în-așteptare reușește să creeze senzația că domnia sa e inevitabilă, că dorințele sale sînt lege, iar agenda sa ireversibilă. Controlul tot mai strîns pe care îl exercită dl Dragnea asupra României e posibil și pentru că Opoziția își negociază principiile.

„Gata cu blaturile cu PSD“, a spus Ludovic Orban ferm, după care n-a mai făcut nimic. I-ar fi fost ușor să dea un exemplu. Nu trebuia să se uite mai departe de consiliile locale din București, acolo unde, dincolo de vreo două excepții, reprezentanții PNL sînt niște pesediști de mîna a doua, gata să facă pe plac oricărui primar se uită cu bunăvoință spre ei. Asta e complicitate. Sau blat, cum îi place domnului Orban să spună.

Pe românește, democrația moare cu fiecare contract public împărțit între Putere și Opoziție, cu fiecare companie de stat a cărei conducere e stabilită pe bază de algoritm, cu fiecare participare în șarada mediatică pusă la cale pentru sprijinirea domnului Dragnea și pentru crearea de narațiuni false, consumatoare de energii și nervi.

Moare și așa cum o descriu Levitsky și Ziblatt, prin infiltrarea Justiției cu politruci, oameni cu loialități curioase sau incompetenți militanți, dar moare și cu un specific apăsat românesc. Mă gîndesc mai ales la cinism.

Opoziția de la București duce războaie cu persoanele care primesc ajutor social, nu cu Liviu Dragnea și haotica sa revoluție fiscală. Nu Lia Olguța Vasilescu e ținta ideologilor dreptei românești, ci cine știe ce familie amărîtă, vinovată că se află de cealaltă parte a empatiei chinuite de care e uneori în stare statul român.

Românește e să disprețuiești ghinionistul și să îi bagi degetul în ochi bugetarului de la care, altfel, aștepți servicii ireproșabile. Tot românește e să propovăduiești, ca partid de opoziție, un soi de darwinism tîmp, în care sînt îmbrînciți pe scări niște milioane de oameni în numele unei false meritocrații care, cel puțin în cazul partidelor de opoziție, a produs doar niște detașamente de năuci.

Probabil, dl Dragnea vrea puterea absolută. Dacă se va întîmpla vreodată să o obțină, iar democrația românească să sucombe, asta se va întîmpla și pentru că opoziția democratică (USR, PNL) a contribuit din plin.

În mod curios, partidelor românești încă mai trebuie să le traducă cineva cuvîntul „democrație“.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.

Mai multe