Cum merge sportul pe timp de război?

„Te culci seara şi cînd te trezeşti dimineaţa nu ştii dacă mai ai o familie.” Marta Kostiuk, 19 ani, jucătoare de tenis, după victoria în primul tur la Indian Wells. Aşa merge sportul în vreme de război. Kostiuk ţine o rachetă în mînă, iar rudelor și prietenilor ei le ţiuie rachetele pe la urechi. Cînd nu le cad direct în cap în casă, pe stradă. Mergi la piaţă cu o plasă şi te întorci într-un sac. Şi, în timpul ăsta, sportul merge pe burtă mai departe. Mai ales tenisul. Jucătoarele şi jucătorii din Rusia pot evolua mai departe liniştiţi, fără steag şi numele ţării, ceea ce îi doare fix în racordaj. E halucinant. Cum ar fi fost ca în 1939 să îi pui să joace pe polonezi în competiţii alături de naziştii şi de sovieticii care le dezmembraseră ţara? Dacă întrebai asta acum o lună, ţi s-ar fi zis că eşti nesimţit, cum să-ţi treacă prin minte o astfel de enormitate?! Astăzi enormitatea trăieşte bine-mersi printre noi. Ascultaţi-o pe Kostiuk în continuare: „Nici o jucătoare rusă nu a venit la mine. Nici una nu mi-a zis că îi pare rău pentru ceea ce ţara ei face ţării mele. (...) N-am auzit pe nimeni să-mi spună că nu susţine ceea ce se întîmplă. Mă doare. Mă doare de fiecare dată cînd vin la arenă şi îi văd pe toţi aceşti ruşi. Singura lor problemă e că nu pot transfera bani. Numai despre asta vorbesc”. Vedeţi, cînd am susţinut acum o săptămînă că toţi, dar absolut toţi ruşii din tot sportul trebuie excluşi, că e indecent să îi vezi alături de ucraineni a căror ţară e călcată în şenile de tancurile ţării lor, unii or fi zis că e exagerat. Din păcate, nu se poate altfel. Nu se poate şi pentru că, dragă Marta, nimeni nu va veni la tine să-şi ceară scuze în numele ţării, pentru că în ţara aceea cetăţenii nu au nici un drept în afara aceluia de a ţine steagul sus chiar şi cu o ţeapă vîrîtă în dos. Şi nu va veni nimeni să spună, chiar şi în nume personal, „Îmi pare rău” pentru că în ţara aceea nu ai dreptul la nici un cuvînt în afară de retorica oficială, nu ai voie nici în şoaptă să te abaţi de la linia dictatorului pentru că cine ştie cum se află şi e vai şi amar.

Sportivii ucraineni sînt indignaţi că omologii lor ruşi nu zic nici pîs. Dar dacă nici Medvedev, numărul 1 mondial, nu poate vorbi decît în termeni vagi despre subiectul ăsta e semn că teroarea nu cunoaşte excepţii. Gata, s-a terminat cu glumele şi cu mimarea democraţiei. Rusia îşi arată adevărata faţă. E bine că o văd acum, dacă au ochi, şi aceia care nu au trăit legarea limbilor într-un sistem totalitar. Să vadă cum e. Cum e să nu-i poţi spune unui om trăsnit de monstruozitatea unui război că îţi pare rău. La naiba, nici nu poţi rosti cuvîntul „război“! Poate că astfel îşi mai domolesc fascinaţia faţă de „oamenii puternici” şi poate vor înţelege că la capătul zilei puterea acestora are un singur scop: să zdrobească alţi oameni. Începînd cu umanitatea din ei.