Cum îi ajutăm?

Este ora opt dimineața și ea stă sprijinită de sobă. Majoritatea colegilor au plecat deja, sînt în clase, cîțiva tocmai ies pe ușa sălii profesorale, în vreme ce ea stă cu privirea pierdută în gol. Cu chipul îmbufnat. Cu cîteva minute înainte, cînd a intrat în școală, s-a uitat la colega ei cu care s-a intersectat ca prin fereastră, fără s-o salute. Unui alt coleg, cu care s-a întîlnit, i-a aruncat o privire dezgustată și a alunecat apoi pe lîngă el cu privirea. A intrat în sala profesorală fără să salute nici acolo, a dat din cap doar spre cîțiva colegi, preferații, și-a aruncat geanta pe masă și s-a rezemat de sobă. Acolo stă și acum, cînd intră directorul, pe la opt și douăzeci. Încearcă să n-o provoace, îi zîmbește și o întreabă dacă se simte bine. Ea se desprinde alene de sobă și începe să scotocească prin sertar. E în regulă, îi răspunde, flegmatic, mai are de căutat niște materiale. Mai are de scobit și în dulap după o carte. Abia apoi se îndreaptă spre ieșirea din sala profesorală.

În pauză se însuflețește puțin, vorbind cu o colegă. Vai, copilașii ei de acasă, cît sînt de deștepți, ce bine învață, cît se ocupă de ei. Vai, cît e de obosită de la cît trage cu ei. Vai, dar ce deosebiți sînt. Vai! Apoi, scenariul se repetă: ora începe, ea trage de timp minute bune, directorul se învîrte prin jur încercînd s-o determine să intre la clasă, cu prezența sa. 

Cînd termină orele, dispare urgent. Are treabă acasă. Copilașii. Meditații. Călcat și gătit. Vai!

La început de an școlar, cînd se face orarul, ea merge la responsabilul cu acesta și îi cere să nu-i pună deloc ferestre. Are copilași mici, trebuie să îi ajute, e obosită și nu are chef să stea „degeaba” prin școală. Vrea un orar „șnur”. Se roagă și de director. Dar toți colegii au ferestre, două-trei cel puțin, nu o poate favoriza pe ea. Se reîntoarce la colegul cu orarul. Trece de la rugăminți la revoltă și la ton ridicat, la reproșuri. Dar toți colegii trebuie să aibă și ore în care să poată intra la suplinit alți colegi, care se întîmplă să lipsească. Acceptă cu lehamite, dar ea va intra la supliniri la finalul orelor ei sau înainte, dacă va fi cazul. Cel mai bine la final de zi, cînd poate lăsa copiii acasă, căci nu mai au altă oră după. Colegii o privesc chiorîș, se revoltă mocnit, nu înțeleg de ce ea vrea și primește astfel de favoritisme.

În săptămîna „Școala altfel”, ea spune că face meditații cu cine vrea. În ședința profesorală se spune, totuși, că trebuie să planifice activități extracurriculare, diversificate, că toți trebuie să se implice. Ea ia cuvîntul. Nu înțelege de ce trebuie să se complice atîta. Propune în dorul lelii o activitate. Poate să se uite la un film. Sau să discute o carte. Ceva lejer. Cînd trebuie să țină activitatea, directorul o găsește lipită de sobă. N-au venit copiii. N-are cu cine face. Copiii, de fapt, au tatonat-o, au întrebat-o dacă „are rost să vină”, iar ea le-a spus că nu-i pune absenți dacă nu vin. Ei au înțeles, uneori pleacă toată clasa și de la orele normale, mai ales dacă sînt ultimele, la sfîrșit de program. Directorul le cere profesorilor imperativ să pună absenții chiar dacă a fugit toată clasa. Ea îi pune, dar îi motivează apoi. L-a fraierit. 

Are și o colegă nouă de catedră. Este o profesoară debutantă, care e stresată, ar vrea să aibă cu cine să se consulte, de la cine să ceară un sfat. N-are răbdare. Dragă, ăștia tineri nu mai știu nimic. Îs niște proști, niște tîmpiți. N-are ea timp să-i explice, dacă n-a învățat pînă acum. Ce, pe ea a învățat-o cineva? De fapt, a uitat că a învățat-o, da! Deși, după cum se vede, pare că n-a prins destul de ea învățătura, nu la nivel de deontologie profesională, cel puțin.

Pentru că altfel, dacă directorul sau vreun inspector ajunge la ea la oră, nu-i poate reproșa că nu o face bine. Are competență științifică, dacă are chef știe și să utilizeze tehnici, metode, instrumente interesante și moderne. Dar nu prea are des chef. Și, oricum, dincolo de ora propriu-zisă, nu are chef de nimic. 

Nu are chef nici de colegi. Oricum, de majoritatea nu prea are chef. De cîte ori se organizează o ieșire în grup, poate o excursie sau o masă la restaurant sau o petrecere, ea nu participă. N-are chef de socializare. N-are chef de ăștia. E obosită. Are copilașii acasă. 

Cînd are de corectat simulări, cere lucrările să le corecteze în timpul orelor. Nu le primește, nu se poate, metodologia nu permite asta, se corectează în săli speciale, în afara orelor de predare, sub supraveghere video. O prostie, ne complicăm atîta, constată flegmatic. Cine mă plătește pentru asta? Că nu iau nici un ban în plus!

De altfel, întreaga ei atitudine e contestatară, flegmatică, de superioritate. Deconstruiește tot, demotivează, își provoacă și colegii să aibă atitudini similare. Unii i se alătură. 

Dar poate că îi va trece. Poate e doar obosită. O înțelegi. Are copilașii acasă de ajutat, de îngrijit, meditații, gătit, călcat, aspirat. Te uiți la ea și vezi, este adevărat, semnele oboselii pe chip și pe întreaga ținută. Pare că nu-i pasă nici de ea însăși. 

Au trecut anii. Copilașii au crescut. Sînt mari, poate studenți sau la casele lor. Este ora opt dimineața și ea stă sprijinită de sobă. Majoritatea colegilor au plecat deja, sînt în clase, cîțiva tocmai ies pe ușa sălii profesorale, în vreme ce ea stă cu privirea pierdută în gol. Cu chipul îmbufnat. Directorul, poate altul, vine și o întreabă dacă se simte bine. Da, e OK, dar mai are ceva materiale de căutat și abia atunci se urnește.

Este una singură sau unul singur într-o școală sau poate e una sau unul la cîteva școli. Sau poate sînt mai mulți și mai multe în aceeași școală. Oameni demotivați, care la rîndul lor demotivează, cu care nu poți construi. Cu potențial, dar lipsiți de motivație interioară. Parcă lipsiți de motivație de viață. Cum îi ajutăm?

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.