Cum explici România unui refugiat
În titlurile care anunțau sosirea primilor refugiați în România puteai deduce un soi de satisfacție fricoasă. Un fel de „V-am zis eu că începe și la noi! Islamizarea a venit. Sfîrșitul e aproape“. Cititorii mai relaxați au zîmbit, probabil, la gîndul că oamenii aceia ajung la Galați, un fost oraș cosmopolit pe vremea cînd Dunărea conta în comerțul internațional, dar transformat, peste vremuri, într-un loc cu identitate incertă și apariție gri-sovietică. „Ce mai noroc și pe ei! De sub bombe, la Galați.“ De parcă istoria ar face eforturi să îi deraieze permanent către periferii și ghinion. N-am apucat să verific, dar sînt sigur că Times New Roman a făcut cel puțin un banc reușit pe tema asta.
Ce 15 yemeniți și sirieni ajunși în sudul Moldovei vor avea parte de asistență din partea autorităților române pînă la clarificarea statutului lor. Asistență juridică, medicală, materială. „Valul de refugiați“ – expresia aparține unui cotidian local din orașul-gazdă – este de acum responsabilitatea statului român. Foarte probabil, cel mai mult vor avea de lucru acei specialiști care vor trebui să explice bieților oameni unde au ajuns. Pentru că e o întreprindere dificilă tentativa de a explica unui străin ce e România.
Ce ai putea să îi spui yemenitului? Că a ajuns într-o țară membră a UE și a NATO? Știa și el asta, de aceea a mers spre Vest. Că sîntem un popor latin care vorbește engleza cu accent rusesc? Cui îi pasă? Că sîntem ospitalieri? În scene vechi și prost jucate la „Cîntarea României“, poate. Iar dacă bietul yemenit ar citi comentariile despre „invazia musulmană“ apărute prin presa română, ar avea obiecții majore la această afirmație.
Totuși, i s-ar putea spune că sîntem o democrație în care statul de drept e coloana vertebrală a societății. Asta e o afirmație care ar putea să reziste cîteva zile, pînă cînd yemenitul nostru se va împrieteni cu vreun paznic român care îi va explica cum e cu egalitatea de șanse în fața legii.
I se vor citi, poate, pasaje din Constituție. Probabil, omul va bănui în spatele fiecărui articol o gîndire profundă și nu un import de principii pe care subiecții amintitei legi fundamentale încă le mai mestecă gînditori. Ba chiar, uneori, le testează rezistența la stres. Iar dacă soarta îi e într-adevăr favorabilă, omul nostru va scăpa de complicatul raționament care susține fără dovezi că doar în limba română există cuvîntul „dor“.
Cum să explici România unui străin care fuge de moarte? Poate mai bine ar fi să îi aplici România, dacă mi se permite barbarismul ăsta. Dar nu România aceea sufocată de birocrație, suspiciuni, corupție și cinism. Ci România aceea pe care vrem să o construim și ne-o tot promitem nouă înșine de o generație-două încoace. Umană, decentă, capabilă să adăpostească și să crească speranțe.
De altfel, un tratament decent pentru refugiații ajunși aici e, în primul rînd, o obligație internațională. Însă cum în textul acesta nu mi-am propus să reiau toate argumentele în favoarea refugiaților, mă limitez să spun că datoria e, în primul rînd, către noi înșine. Iar asta include și o oarecare responsabilitate a discursului public, un exercițiu de toleranță, reținere și empatie. Adică ceea ce nu ne dăm voie, de multe ori, să practicăm în dezbateri strict românești.
În ceea ce îl privește, yemenitul nostru va întreba, probabil, dacă Hagi mai joacă încă.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.