Cum distingem între presa onestă şi propagandă

Un personaj cinic din piesa Caligula de Camus spune că nu există iubire fără un pic de viol. La fel de bine spun și eu, deși îmi lipsește cinismul, dar compensez cu tristețea: nu există presă fără un pic de propagandă. Libertatea cuvîntului nu se poate desprinde de legătura dintre cuvînt și interes, după cum este adevărat că libertatea cuvîntului induce și o ticăloasă libertate de a minți. Or, apărarea interesului prin minciuna de presă este, deja, propagandă. Și nu prea mai are de-a face cu adevărul. De altfel, cea mai mare ipocrizie pe care presa o vinde consumatorilor ei este că se luptă pentru adevăr. Dar observațiile mele teoretice și pesimiste contează prea puțin, îmi dau seama. Important este să ne gîndim la soluții.

Astăzi, și în numerele viitoare, încerc să inventariez un instrumentar aflat la îndemîna oricui, cu care să operăm distincția între presă „adevărată“ (pun ghilimele din motivul subliniat cîteva rînduri mai sus), cît de cît independentă, cît de cît onestă, și propagandă. Mă gîndesc că e utilă o asemenea încercare, nu doar pentru că omul care este expus bombardamentului media îmi pare tot mai năuc, ci și pentru că taberele se acuză reciproc de același lucru. De departe, poate părea comic, dar de aproape nu prea îți vine să rîzi cînd vezi că Antena 3 denunță propaganda de la Realitatea și RTV, Realitatea denunță propaganda de la Antena 3, RTV și B1, RTV denunță propaganda de la Realitatea, B1 și Antena 3, B1 denunță propaganda de la Antena 3, RTV și Realitatea. Și acest ghem de acuze reciproce se complică încă și mai mult dacă aducem în teren presa scrisă. Știu, un șugubăț ar spune că toți au dreptate, dar asta nu închide problema. Încercarea de a găsi  repere în această lume furtunoasă a presei îmi pare, așadar, un efort folositor.

Dar mai înainte e nevoie de două precizări. Prima: cînd spun că încerc să disting propaganda de presa onestă, nu mă refer nici la organizații de presă (ziare, televiziuni) și cu atît mai puțin la formele lor de agregare – zisele „trusturi“. Cadrul instituțional în care apare un material de presă are, desigur, însemnătatea sa în efortul de a identifica propaganda, dar nu este, așa cum s-ar crede, determinant. A doua: refuz orice scenariu paranoid ori obsesiv, spionita ori presupoziția unei/unor oculte care fac din această lume exact inversul ei, care ne manipulează pe toți ca pe niște păpuși și nimeni nu știe, doar cîte unul cu privire sticloasă care ne spune el nouă cum stă treaba. E vorba de presupoziții gen: americanii și-au distrus singuri Turnurile Gemene în 2001, Merkel e agent rus, toate articolele din presa românească se scriu la ordinul ambasadelor străine, există un complot general împotriva României, unii dintre noi sînt roboți trimiși de pe Marte.

Așadar, introducerea fiind făcută și precauțiile luate, să așezăm pe masa de lucru instrumentele. Avem, mai întîi, fiecare dintre noi, mintea proprie. O primă cenzură de ordin rațional a materialului de presă putem face. Este ori nu măcar plauzibil ceea ce citim? Ei bine, oricît de simplu ar părea acest prim pas, cînd trecem la practică vom constata că avem unele probleme. Judecata rațională, se știe, este alterată, de nu chiar suspendată, de afecte. De pildă, anumiți consumatori de presă îl urau atît de tare pe Traian Băsescu în 2011-2012-2013, încît erau dispuși să găsească perfect plauzibilă știrea că președintele României se ocupă, să zicem, cu trafic de droguri ca să finanțeze islamiștii. După cum susținătorii săi socoteau cu totul ne­plauzibilă orice știre critică. Ambele ca­te­gorii (și, mi-e teamă, pentru mulți ani, publicul de presă a fost, este și va fi împărțit în aceste categorii fără rest) făceau aceeași greșeală. Grăbiți de palpitul interior tot mai accelerat, treceau de analiza plauzibilității și săreau direct la internalizarea știrii ca adevăr indubitabil. Tatonarea informației sub aspectul plauzibilității înainte de a investi în ea creier și emoție, înainte de a o asuma drept temei pentru alte raționamente ori atitudini, este extrem de necesară dacă vrem să păstrăm un echilibru interior, cît de cît. E ca un fel de preludiu al cunoașterii. Să înghiți imediat gălușca oricărei știri pe care o vrei adevărată fără să te întrebi dacă măcar e plauzibilă echivalează, în planul cunoașterii, cu repezeala în materie erotică.

Dacă știrea ni se pare plauzibilă (ceea ce nu înseamnă că și este, așa cum am arătat mai sus), trecem la următorul pas: verificarea ei cu propria experiență și cu propriile cunoștințe. Se poate întîmpla ca știrea să vină dintr-un domeniu în care chiar avem ceva expertiză (de pildă, un jurist află o știre despre judecători, sau un inginer de drumuri despre crăpăturile dintr-o autostradă etc.). Se poate în­tîm­pla ca știrea să vină dintr-un domeniu cu care am interacționat și noi (de pildă, o știre despre condițiile dintr-un spital în care s-a întîmplat să fim și noi internați de curînd). Verificarea știrii cu propriile noastre experiențe/cunoștințe este, paradoxal, cel mai obiectiv filtru pentru detecția propagandei. Doar că, dintre toți consumatorii unei știri, foarte puțini se întîmplă să aparțină acestei categorii care, de altfel, e și cel mai greu de manipulat. Un medic va fi greu de păcălit cu o știre falsă din sistemul medical, după cum eu, cu modestie o spun, greu mai pot fi păcălit cu o știre din domeniul politicii – nu că aș fi expert, dar sînt pățit, am trecut pe acolo și am văzut, iar ceea ce am văzut nu-mi poate clătina din memorie nimeni.

Sever Voinescu este avocat și publicist.