Cum de-a reușit echipa „Bursucului“ să se califice în faza de primăvară a cupelor europene și ce șanse are cu FC Sevilla?

Întîi că nu s-a calificat în primăvară, hai să distrugem odată mitul ăsta tare şi inutil ca un buncăr de pe Linia Maginot! Februarie, după tot ceea ce ştim, nu e primăvară. Ba chiar, după mutaţia suferită de anotimpuri, e chiar mijlocul iernii (ceea ce nu e fără importanţă apropo de proaspăta adversară a Clujului, obişnuită să joace la cald). Povestea cu „primăvara europeană“ era valabilă pe vremea „bunicilor“ Duckadam, Mulţescu sau Cîrţu, cînd din noiembrie, dacă te calificai, aterizai direct pe la sfîrşit de martie, că erau cluburi puţine, cum şi ţări erau puţine. Între timp, „ei“ s‑au înmulţit, iar “noi“ ne-am împuţinat. O singură echipă a ajuns în primăvară în epoca actuală a fotbalului românesc, Steaua cu Reghecampf antrenor, după ce a eliminat Ajax. În rest, winter is coming… to stay. Dar performanţa CFR-ului rămîne.

Cum s-a construit? Cu Dan Petrescu, un om alături de care poţi supravieţui înarmat cu o mătură împotriva tancurilor. Sigur, la final rişti să mori bolnav de nervi, de acord, dar ce drum minunat! Tipul ăsta insuportabil te scoate din minţi şi te scoate la liman cu aceeaşi eficienţă. E grobian, mai subiectiv şi plîngăreţ ca o divă în mal d’amour, descrie adversarele în termeni atît de ditirambici încît nici cele mai narcisiste dintre ele nu se mai recunosc. Totul e o tactică. Aceea de a deveni invizibil în ceaţa deasă a atîtor fumigene verbale. Şi apoi, bang! Bang, bang! Blade Runner! Petrescu are cea mai bătrînă şi urîtă, fotbalistic vorbind, echipă care le-a fost dat oponentelor să întîlnească. O migrenă de care s-ar lipsi. Dar la capătul zilei, CFR e cea care rămîne în picioare. Marcînd puţin, încasînd puţin, jucînd puţin, cu rare excepţii, trece linia de sosire în patru labe, dar la timp. Petrescu e un supravieţuitor. Dacă îl laşi pe o insulă pustie îţi construieşte o lume şi mai cucereşte şi insulele vecine. Sigur, nu poate răzbi un continent întreg. Iar Sevilla e unul mare. Deci capăt de linie. Dar linia a fost mai lungă decît credeam cu toţii. Anul trecut, pînă să revină „Bursucul“, făceam bancuri după ce luxemburghezii dădeau bătăiţă la popou campioanei României. Ei, altă viaţă acum!