Cum au ajuns alţii la lustraţie

20 aprilie 2006   PE CE LUME TRĂIM

În România, lustraţia a ajuns să însemne simpla interdicţie de a ocupa anumite funcţii. De fapt, în literatura de specialitate, lustraţia e întregul proces de evaluare a trecutului unor persoane, care poate să ducă sau nu la interdicţie. În această logică, lustraţia a început în România în 1999 prin "legea Ticu" şi ar trebui doar să fie continuată prin proiectul actual. Inspiraţia acestui proiect este legea similară din Cehia (interdicţia pentru anumite categorii), pe cînd, dacă am fi aplicat serios măcar legea din 1999, atunci puteam vorbi de ceva asemănător modelului polonez, care doar urmăreşte aflarea adevărului. Dar modelul ceh păleşte în faţa altuia. Fără a avea o lege explicită în afara celei anti-Stasi, Germania de Est a parcurs ceea ce Susanne Karstedt numeşte o lustraţie naturală (Coming to terms with the past in Germany after 1945 and 1989: public judgments on procedures and justice, în "Law & Policy", January 1998). Karstedt compară denazificarea cu decomunizarea. După război, americanii au dispus înlocuirea tuturor membrilor şi susţinătorilor partidului nazist din viaţa publică şi economică, inclusiv reducerea veniturilor şi a pensiilor sau chiar confiscarea averilor. În 1946 denazificarea a fost lăsată în grija germanilor, sub supraveghere americană. S-au creat 800 de tribunale speciale. Este clar pentru toată lumea că decomunizarea a fost departe de aceste proporţii. Au existat interdicţii legale pentru ofiţerii şi colaboratorii Stasi, dar altfel lustraţia a decurs natural, spune autoarea, odată ce elitele estice au fost înlocuite rapid prin alegeri, reorganizare administrativă, privatizare şi impunerea unor noi cerinţe de carieră. Altfel spus, fără mare tam-tam, nemţii au făcut curăţenie pe motiv de "incompetenţă tehnică". De pildă, toate facultăţile de drept, economie şi ştiinţe sociale au fost desfiinţate şi doar 5% dintre profesori reangajaţi. Însă acolo unde importul de nemţi nu a putut fi o soluţie, lucrurile au fost mai complicate. Cazurile cele mai dezbătute sînt cel ceh şi cel polonez (pentru descriere comparativă: Roman David, Lustration Laws in Action: The Motives and Evaluation of Lustration Policy in the Czech Republic and Poland, 1989-2001, American Bar Foundation, 2003). Cehia a avut cea mai dură lege, interzicînd ocuparea unor funcţii de către foştii demnitari şi colaboratori. Dimpotrivă, Polonia a avut o lege tîrzie şi blîndă. În Cehia, aripa dreaptă a Forumului Civic a susţinut legea. Foştii comunişti şi fostele partide-satelit s-au opus, acuzînd încălcarea drepturilor omului şi izolarea internaţională a Cehiei care ar urma unei asemenea legi. Iniţial, părea că oponenţii vor învinge. Treptat, însă, cei care făcuseră revoluţia de catifea au realizat că au doar puterea formală, dar nomenklatura controlează birocraţia şi afacerile. "Noi nu sîntem ca ei", spunea Havel îndemnînd la reţinere, şi a fost ascultat o vreme. David citează însă un alt fost revoluţionar: "Nu am vrut să creăm o vînătoare de vrăjitoare, dar ne-am subestimat rivalul. Ei au interpretat în stil propriu generozitatea şi decenţa noastră şi şi-au folosit poziţiile pentru a submina chiar eforturile noastre de a crea o democraţie". Apărarea democraţiei a devenit motivaţia principală. Lovitura de stat din 1991 de la Moscova a pus gaz pe foc la Praga şi, doar şase săptămîni mai tîrziu, Cehoslovacia avea legea. A fost atacată la Curtea Constituţională, dar a trecut fără schimbări majore. A fost prelungită ulterior de două ori, în ambele rînduri preşedintele Havel s-a opus prelungirii, dar Parlamentul a întors decizia sa. Apropo de dezbaterea de la noi, legea din Cehia nu cere certificate de lustrat cetăţenilor născuţi după 1971 (minori în '89). Legea a rămas neaplicată în Slovacia după despărţire. În 1990, un anume Vladimir Meciar, abia numit ministru de Interne slovac, a condus trupele de poliţie care au luat cu asalt arhiva fostei poliţii secrete. Ulterior, a ajuns la putere eliminîndu-şi adversarii prin dosare pe care "le găsea pe masă". Roman, dar şi alţi comentatori, explică întîrzierea Slovaciei în orientarea spre NATO şi UE prin menţinerea vechilor structuri de putere. Polonia a avut o lege a lustraţiei mai tîrziu, în 1997. Primii ani au fost marcaţi de faimosul discurs al generalului Jaruzelski, care cerea trasarea unei linii de demarcaţie şi izolarea trecutului prin această linie. Doar că dosarele treceau linia şi periodic izbucneau scandaluri enorme, cu diverse liste apărute în presă. Două guverne au căzut după asemenea scandaluri. Pînă în 1997, trei premieri şi doi preşedinţi - Kwasniewski şi însuşi Lech Walesa - au fost acuzaţi public de colaborare cu poliţia politică. Astfel încît, principalul argument pentru lustraţie a fost: să terminăm odată cu scandalurile. Altfel, în lipsa unui proces clar de stabilire a responsabilităţii, cei acuzaţi nu aveau cum să se apere. Ironia istoriei a făcut ca legea să treacă pe cînd la putere era alianţa condusă de foştii comunişti, cu partidele dur anti-comuniste aflate în afara Parlamentului. Poate de aceea, legea poloneză funcţionează mai degrabă doar ca un fel de Comisie a adevărului. Dacă demnitarii şi colaboratorii regimului comunist recunosc, atunci nu li se întîmplă nimic. Sînt demişi doar dacă se dovedeşte că au minţit. Într-un alt articol comparativ, care discută situaţia din 15 ţări, Natalia Letki (Lustration and Democratisation in East-Central Europe, "Europe-Asia Studies", no. 4, 2002) leagă lustraţia de democratizare. Ea împarte ţările în două categorii: "lustrate" şi "non-lustrate" şi apoi constată că există o corespondenţă: lustrate - democraţie consolidată, respectiv non-lustrate - democraţie fragilă. Deşi i se poate reproşa că pune Cehia şi Polonia într-o singură categorie, observaţia lui Letki funcţionează totuşi cu un amendament: dacă ne raportăm la eficienţa implementării legii, indiferent de cum arată ea. Cu alte cuvinte, statele cu democraţie consolidată au fost în stare să îşi aplice legile lustraţiei la un nivel rezonabil, pe cînd statele neconsolidate care au votat totuşi asemenea legi au ratat aplicarea lor. Se poate vedea asta aruncînd o privire în Balcani (Disclosing hidden history: Lustration in the Western Balkans, Center for Democracy and Reconciliation in Southeast Europe). Albania a adoptat o primă lege mai degrabă bizară în 1993, care îi viza doar pe avocaţi. A fost declarată neconstituţională. O lege comprehensivă a lustraţiei a venit în 1995, dar nu a fost niciodată aplicată serios. Ceva asemănător a păţit legea bulgară din 1998. Cea sîrbească din 2003 s-a blocat o bună perioadă pentru că partidele nu s-au înţeles la numirea membrilor comisiei de aplicare. Avînd în minte amendamentul propus la teoria Letki, putem vedea latura pozitivă a faptului că lustraţia completă ajunge atît de tîrziu în România: oricum, abia acum am fi în stare să o aplicăm.

Mai multe