Cum ar fi un meci între Ungaria Mare și România Mare? Fotbal mare sau miuță?
Fotbalul e doar un sărman vehicul de cărat capete înfierbîntate. Devine un prizonier, o Nadia Comăneci pe care să o exhibi şi să spui că dacă ea e de 10, toţi sîntem de 10 într-o naţie cuprinsă de graţie. Fotbalul a devenit victima succesului său, aşa cum e şi olimpismul. E pus la muncă în folosul cauzelor bune sau rele. E o tribună unde îţi exprimi solidaritatea cu Ucraina sau îţi arăţi desuurile naţionaliste, scoţi limba sau te întorci cu curu’ la cei de peste gazon, care a devenit de facto un no man’s land, sau mai degrabă un all men’s land, o groapă a frustrărilor. Federaţia maghiară de fotbal a anunţat că forul european a dat verde afişării conturului Ungariei istorice, sau Ungariei Mari, aceea cu Transilvania şi teritorii din Serbia, Croaţia, Slovacia şi Ucraina, pe stadioane. UEFA a răspuns că nici pomeneală. Federaţia română a sărit ca arsă. Internauţii şi socializatorii au scos repede de la naftalină o hartă cu România Foarte Mare, cuprinzînd o parte din Ungaria la 1919, cînd cu ocuparea Budapestei şi anihilarea sovietelor lui Béla Kun. Atmosfera e de sărbătoare. Batalioanele au trecut deja Carpaţii. Sigur, acolo au găsit tot România, dar nu trebuie lăsat adevărul să strice un cîntec bun. În timp ce co-etnicii lor din Panonia se ţin de prostioare, maghiarii din Ardeal se crispează. Sepsi, echipa din prima ligă, a anunţat deja că pe stadionul din Sf. Gheorghe nu vor fi permise steaguri cu Ungaria Mare. „Vorbim de o conotaţie revizionistă”, a declarat Csaba Asztalos, preşedintele CNCD. Iată cum, printr-un fals (UEFA a dat în scris că nu a aprobat niciodată aşa ceva), gulaşul a fost reîncăzit, iar mămăliga a dat să explodeze. De ce era nevoie de aşa ceva? Cum poate un organism oficial să facă un asemenea lucru absurd? Răspunsul simplu are un nume: Viktor Orbán. Totul arată ca şi cum federaţia de la Budapesta, primitoare de fonduri de la Guvernul ungar, a dat o vopsea pe gardul populist al celui care anunţa în mari adunări cum vor sta din nou gărzile maghiare pe zidul Carpaţilor pentru a apăra creştinătatea. Sigur, în vremurile alea, nu neapărat de mare succes (remember Mohács), fotbalul nu se inventase, aşa că în loc de mingi erau aruncate bombe. Iată frumuseţea din mijlocul acestei urîţenii. Că, fie şi cu preţul decesului său, fotbalul ne scapă de multe rele. E ca o glumă bună în care, chiar dacă arunci cu rahat, tot va continua să amuze fie şi cu chipul pătat. Şi altă veste bună: la primul meci de după această tevatură, doar o mică facţiune a ultraşilor a arborat conturul altei Ungarii. Restul publicul a zis „pas”. Semn că, la un meci, mulţi vin încă să se distreze, nu să retraseze graniţele promovate de minţi înconjurate de sîrmă ghimpată.