Cum ar fi trebuit apărat dl Ouatu de geopolitică

22 mai 2013   PE CE LUME TRĂIM

Am privit mereu cu detaşare amuzată agitaţiunea pe care concursul Eurovision o stîrneşte în anumite cercuri. Anul acesta, însă, m-am trezit ceva mai atent la fenomen. Pe de o parte – mărturisesc cu oarecare vinovăţie –, interesul meu pentru subiecte specifice tabloidelor a sporit în ultimele luni, fără să pricep de ce. După ce am ieşit din iarnă şi am început să mă bucur de terasele din cartier, apetitul meu pentru bîrfa benignă a crescut, aşa cum creşte, uneori şi fără explicaţii, pofta de dulciuri sau pofta de bere. Dar nu e doar atît. Concurentul care a cîntat în numele României a fost – veţi recunoaşte – un personaj aparte. Dl Cezar Ouatu. Un contratenor. Atît de frapantă a fost prezenţa sa în ultima vreme, încît a stîrnit falsetul mimetic al unui cunoscut cerber mediatic, generînd, astfel, o înregistrare mult apreciată în mediile online. Dar nu atît sprintul vocal al sumbrului mizantrop de presă a fost argumentul care m-a convins să îl privesc cu simpatie pe contratenorul nostru, cît numele său. Vedeţi, şi eu am un nume pe care mulţi imbecili l-au ironizat şi pe care mulţi dintre cei care mă antipatizează îl rostesc cu agresivitate cînd mă pomenesc, imaginîndu-şi că, dacă îmi strigă numele apăsat, îmi produc dureri. Mă cheamă (şi) Cotoi. Îl înţeleg, aşadar, pe dl Ouatu. Cotoi e solidar cu Ouatu! Dacă nu ai avut şansa să te naşti sub nume splendide, precum Popescu sau Badea, va exista mereu un grup de proşti care se reped să-ţi spargă capul cu propriul nume, rîzînd cu bucuria unui cretin. Nu în ultimul rînd, faptul că dl Ouatu a fost susţinut în campania sa de cucerire a Europei „visioniste“ de doamna Angela Gheorghiu – diva fermecătoare al cărei fan iremediabil îndrăgostit sînt de ani buni – mi s-a părut extrem de interesant. Aşadar, ca niciodată, am urmărit. Nu concursul – l-am ratat pentru că în acea seară m-am încurcat cu nişte amici la o bere şi am ajuns prea tîrziu acasă ca să pot urmări vreun concurent –, ci epopeea.

Sigur că melodia cu care dl Ouatu a mers în concurs e lesne ubliabilă. Muzica e mediocră, iar cuvintele sînt banale. De n-ar fi fost interpretarea (cu trecerea surprinzătoare de la registrul de tenor la cel de contratenor), chiar că nu era nimic de melodia asta. Dar nu mi-am făcut griji mari din pricina asta pentru că, din cîte ştiu, niciodată concursul acesta nu a excelat în privinţa muzicii. Nu la Eurovision se găseşte muzica!

Aşadar, apariţia căutat extravagantă – cu puternice elemente androgine – a dlui Ouatu a putut strînge puncte cît să se plaseze pe locul 13. Sună prost, dar, dacă ţinem cont de context – adică de faptul că au concurat 39 de ţări –, e onorabil. Am citit că se miza pe mobilizarea transeuropeană a diasporei româneşti şi a homosexualilor. Se pare că nici unii, nici alţii nu au răspuns stimulilor (diferiţi, desigur) cu care staff-ul de creaţie din jurul dlui Ouatu a îmbibat campania aceasta. Ca unul care ştie cît de greu se scoate electoratul la vot, sînt, iarăşi, solidar cu efortul prestat.

Totuşi, după concurs, am citit o declaraţie a dlui Ouatu, care m-a uimit: „Mi-aş fi dorit un loc mai bun în clasamentul final, pentru mine şi pentru România, dar ştiu că ceea ce a ţinut de mine am făcut. Show-ul nostru a ieşit foarte bine, am muncit cu toţii enorm şi le mulţumesc tuturor celor care au făcut posibil ca această muncă de echipă să prindă formă. Le mulţumesc tuturor celor care au crezut în mine şi au votat România. România rămîne, însă, o ţară negată oarecum de Europa, aşa că, în această seară, cele două mari familii – Scandinavia şi Mama Rusie – au învins. Eu am fost favorit la titlu din partea fanilor, dar, geopolitic vorbind, nu mai ţine de mine.“ (s.m.)

Aşadar, dl Ouatu a fost excelent, dar, prins „geopolitic“ între „cele două mari familii – „Scandinavia şi Mama Rusie“, a fost învins. De altfel, remarcasem abuzul de „geopolitică“ în comentariile care au precedat concursul. La început m-a surprins, apoi am înţeles. Pentru unii, care au obiceiul de a citi anumite cărţi, cuvîntul „geopolitică“ înseamnă ceva cît de cît precis. Apărut la finele secolului al XIX-lea, termenul desemnează un tip de analiză: cum influenţează condiţiile geografice, în ansamblul lor (aşezare, relief, resurse, condiţii hidrografice etc.), politica unui stat. Încet-încet, termenul a început să desemneze un stil de a face politică, o modalitate de a lua decizii politice şi, în cele din urmă, orice rivalitate între naţiuni, legată de teritoriul lor. Pentru unii, e o ştiinţă cu toate exigenţele epistemice îndeplinite; pentru alţii, e un fel de instinct colectiv orb. Acest ultim sens este cel avut în vedere de dl Ouatu. Logica geopolitică, din cîte pricep eu de la Eurovision, e similară cu logica cooperativei din liga de fotbal a lui Mitică. O ţară dă punctele vecinului sau afinului şi acesta, cînd îi vine rîndul, întoarce serviciul. În tot acest ghem de relaţii, fatalmente, România pică prost. Noi n-avem nici cui să dăm, dar, mai grav, n-avem nici de la cine primi. N-avem banii lor, n-avem noroc în istorie (aşezarea la cumpăna imperiilor), noi nu puteam construi catedrale pentru că apăram Europa nerecunoscătoare, toţi ne vînd şi ne pizmuiesc pentru resursele noastre de pe şi de sub piciorul de rai; în fine, dl Ouatu a fost ignorat de votanţii europeni, deşi a fost genial, „aproape perfect“ – a zis cineva bine informat, la un moment dat. România ignorată de Europa – aşa sună verdictul necruţător al contratenorului. Nu-i, aşadar, vorba de muzică, ci de istorie! Şi cine ne-a făcut asta? „Cele două familii, Scandinavia şi Mama Rusie.“ Sigur, nu înţelegem exact de ce n-or fi funcţionat şi familiile noastre – ginta latină, Estul Europei, cei din jurul Mării Negre etc. Dar aşa e norocul nostru. Familiile altora merg mai bine. În lungul şir de lamentaţii naţionale, asta cu familiile mari care l-au învins pe dl Ouatu vine perfect. Nu ştiu precis ce familii or fi lucrat pentru noi în 2005, de pildă, cînd am luat locul 3 (după Malta şi Grecia – ţări cunoscute pentru puterea lor „geopolitică“ în Europa). Nici în 2010, cînd am luat tot locul 3. Sau în 2006, cînd am luat locul 4, după o altă ţară cu solide poziţii „geopolitice“, Bosnia-Herţegovina. Remarc, doar, faptul că, de cîte ori avem o melodie proastă, oculta geopolitică a marilor familii (acum scandinavii şi ruşii, altădată alţii) intră în acţiune şi ne taie aripile. Dimpotrivă, de cîte ori avem o melodie bună, familiile geopolitice se mobilizează pentru noi. Părerea mea este ca, pe viitor, să apărăm pe reprezentanţii noştri la Eurovision de intrigile geopolitice, trimiţîndu-i acolo cu melodii bune şi prezenţe scenice sincere şi tuşante. Oricum, ideea că geopolitica l-a învins pe dl Ouatu mă binedispune şi mi-l face pe om încă şi mai simpatic.

Mai multe