Cum ar fi derby-urile Cataramă-Becali?

În Invaziile barbare, film care i-a lovit pe cîţiva în plex, un prelat însoţeşte o tînără în căutare de relicve cu valoare comercială prin depozitul unei biserici din Québec părăsite de credincioşi, uriaşă cămară în care zac înghesuite sute de statui şi obiecte de cult. „Cîţi bani credeţi că am putea face cu ele?“, întreabă gazda cu un glas plat, golit de speranţă. Vizitatoarea încearcă să dea o mică strălucire unei veşti proaste: „Lucrurile astea au mai degrabă o valoare sentimentală“. Preotul oftează. Peşterile din interiorul său par părăsite şi de Dumnezeu, şi de diavol.

Dinamo e un astfel de loc. Valorează un leu. Pe atît se vinde. Plus datoriile. Plus visurile îngropate. Fanii ei, care sînt miezul credinţei în culori, se implică în luptele de tribună cu cei ai altor echipe mai mult decît îşi susţin propria echipă, semn al unei profunde depresii. Un club golit de esenţă în vremea băieţilor deştepţi, încăput pe mîna unuia care nu l-a mai vrut aproape din momentul în care l-a luat, e acum aproape de a fi dat unui personaj alături de care va cunoaşte probabil un alt mariaj zbuciumat. Ce vreau să zic e că, pînă să vedem un meci Cataramă-Becali, la Dinamo e vorba despre supravieţuire, despre meciul cu sine. Vremea băşcăliilor ieftine e departe. Dinamo nu are după ce bea apă şi nimeni nu-i mai dă o bucată de pîine din respect sau din dragoste, ci numai din interes. Măcar Steaua nu mai e Steaua şi ceea ce păstoreşte stăpînul echipei fără nume e o struţo-cămilă pentru care e singur responsabil, nu cere nimănui nimic. Dinamo pretinde că încă reprezintă ceva. Dar Dinamo, ca şi alte entităţi de patrimoniu, e o insulă plutind în necunoscut pe care cîte un aventurier pune piciorul şi o schimbă după cum vrea.

Va fi simpatic cu Cataramă. Se va înţelege bine cu Becali. Totul e să nu se împrumute la el pentru salarii.