Cum am obţinut interviul

M-am stabilit la New York pe la mijlocul anilor ’90 şi nu ştiam bine ce voiam să fac. Am încercat multe. N-are rost să le înşir. Îmi plăcea America. Îmi plăcea Bill Clinton. Am urmărit cu nesaţ scandalul felaţiei din Biroul Oval şi m-a amuzat povestea aceea – „I did not have sex with that woman“. M-a interesat mult dezbaterea care a urmat despre sex. Ce-i aia sex cu o femeie? Felaţia, ziceau clintonienii, nu e sex. Preşedintele nu a minţit. Ba este, ziceau anticlintonienii, şi preşedintele a minţit. Asta era marea temă a unei lumi întregi, căci America, mai mult decît alte ţări, e o lume. E chiar lumea. În fine, era o Americă splendidă. Deşi o duceam greu, îmi plăcea ţara în care nimerisem. Acum, nu mai e aşa. Şi eu, şi America ne-am schimbat. Dar am avut noroc că am ajuns în America exact în acele timpuri. După cîţiva ani, am ajuns să lucrez undeva în Brooklyn, făcînd mai multe treburi într-o redacţie. Printre altele, scriam şi chestii scurte pentru o revistă obscură, cu pretenţii culturale însă, la care lucram pe un salariu echivalent cu ajutorul social. Scriam anunţuri de toate felurile, mici reclame, dar şi cîte un anunţ funerar cînd murea sau se pomenea cineva din cartier. Acceptam aceste însărcinări cu plăcere, mai ales ca să îmi îmbunătăţesc engleza. Dar în tot acest timp, acasă, în cămăruţa în care locuiam, scriam în limba mea. Scriam mult, orice îmi trecea prin minte. Aveam în fiecare săptămînă cîte un proiect. Ba o piesă de teatru, ba o povestire, ba un eseu, ba un articol. Evident, nici unul dus la capăt.

M-am apucat să ţin jurnale de nu ştiu cîte ori şi, de tot atîtea ori, le abandonam. Nu publicam nimic din ceea ce făceam acasă, se-nţelege. Venitul, însă, mi-l rotunjeam cu ce mai pica în urma unor schimburi mai lungi sau mai puţin rîvnite de alţii (de sărbători, de pildă) pe care le făceam la librăria Border’s de la colţul străzii pe care locuiam. Nu eram un librar, dar îi asistam pe clienţi spre raioanele cu cărţi sau CD-uri, aprovizionam rafturile, dădeam cu aspiratorul imediat după închidere şi altele asemenea. Atunci, în acele împrejurări, am citit prima carte de Edgar W. Foster. Era primul lui roman. Se chema Mătura sistemului – un roman trăznit, despre o tînără telefonistă care se întreba mereu asupra realităţii ei pe lumea asta. Trecea prin multe şi de fiecare dată se gîndea dacă e real sau nu ce i se întîmplă, dacă ea există cu adevărat sau nu. Remarcabil în acest roman este felul în care vorbesc perosnajele. Fiecare are un stil foarte personal de a comunica, mult diferit de al celorlalţi şi, astfel, cuvintele devin simboluri personale care o însingurează în plus pe eroină. Interesant roman, mi-a plăcut mult şi a avut un succes frumos, din cîte îmi amintesc. Apoi, am început să citesc şi prozele lui scurte şi eseurile răspîndite peste tot (spre deosebire de cei mai mulţi autori, nu avea o publicaţie literară preferată – publica oriunde, în reviste de stînga sau de dreapta, abstracte sau clişeiste, nu conta pentru el). Al doilea lui roman a fost o imensă lovitură. Se intitula „Gluma infinită“. Acest roman, aproape neverosimil de voluminos – are peste 1000 de pagini –, este ficţiunea absolută. Aşa am crezut imediat ce l-am terminat, aşa cred şi acum. N-o să-l povestesc aici, dar duceţi-vă şi căutaţi-l. Nu cred că e tradus în româneşte – căutaţi-l după titlul englez, Infinite Jest, şi plonjaţi imediat în el. Vă garantez experienţa literară supremă. Am decis să-i iau un interviu lui Edgar W. Foster imediat ce am aflat că are serioase probleme de sănătate: era serios depresiv. Cînd am aflat asta, am avut convingerea ciudată că EDW este sortit. Se va sinucide. Al treilea roman al lui era gata cînd el a luat toate pastilele acelea deodată şi s-a încuiat în cabana lui de lîngă rîu ca să nu-l poată salva cineva. Cabana în care îi luasem eu interviul.

Cum am aflat că suferă de dezordine depresivă, am cerut voie şefului meu să îl intervievez. A acceptat pe loc, avertizîndu-mă, însă, că va fi aproape imposibil să-l întîlnesc pentru că nu dă interviuri. Dăduse pînă la acel moment unul singur. Ceva din mesajul meu i-a atras agentului său atenţia. Sigur că mulţi îi ceruseră un interviu şi toţi fuseseră refuzaţi. Dar eu am avut grijă ca solicitarea mea să fie ceva special. De fapt, nu era o solicitare de interviu propriu-zisă, ci o scrisoare lungă către el, către Edgar. Îi povesteam acolo multe despre mine, despre ceea ce simt cînd îl citesc, despre ce scriu eu şi altele. La un moment dat, spre sfîrşit, pomeneam în treacăt că ar fi grozav dacă revista mea, cu totul necunoscută publicului larg, ar putea publica un interviu cu el, dar ştiu că e imposibil şi mă resemnez. Agentul mi-a răspuns relativ repede şi mi-a spus că i-a trimis mail-ul meu lui Edgar, deşi de obicei nu face aşa ceva. A urmat cam un an de tăcere. Am mai scris eu agentului de vreo două ori, dar nu mi-a mai răspuns. După un an, am primit un telefon. „Bună. Sînt Edgar Foster. Aş vrea să ne vedem. Eu nu călătoresc niciodată la New York. Vino tu în Michigan. Să ai reportofonul la tine. Şi să ai baterii. Pe aici se găsesc greu.“ Vocea lui mi s-a părut familiară şi nu m-a frapat deloc. Ţin minte că nu am avut nici un fel de surpriză. Era ca şi cum aşteptam acel telefon în ziua şi la ora la care a sunat. Cumva, de la primul „Bună“, am ştiut că e el. Am vorbit cîteva minute, apoi a spus că vrea să iasă la pescuit şi a închis. Am scris imediat un e-mail agentului, care a răspuns pe loc. Era cu Edgar cînd acesta sunase şi mergea cu el la pescuit. Nu putea elabora detaliile interviului chiar în momentul acela. A doua zi, am stabilit cu agentul ziua, ora, am plănuit traseul (cu avionul pînă la Detroit şi apoi cu o maşină închiriată) şi am început să pregătesc interviul. Nu ştiam că Edgar W. Foster citise cîteva numere din revista unde lucram, îi plăcuse şi decisese că acesta e locul în care va da unicul interviu subtanţial, mare, din viaţa lui.