Culori și corespondențe

23 august 2023   PE CE LUME TRĂIM

Termenii care denumesc în limba română simbolurile și valorile cărților de joc sînt dovada unei istorii schimbătoare, cu influențe culturale multiple, cu momente de intensă răspîndire a jocurilor și cu perioade de decădere și abandon. Termeni care provin din turcă (birlic, coz), greacă (cartofor, spatie), maghiară (tobă), franceză (treflă) sau care traduc sensurile din aceste limbi s-au suprapus și s-au amestecat, făcîndu-și concurență în funcție de registrul stilistic, cu folosire preferențială în jocuri de salon sau în practicile ghicitului în cărți. Cum se știe, chiar cărțile de joc au avut în timp variante grafice, tradiții și convenții de reprezentare diferite, de la vechile modele orientale pînă la diversele tipuri din spațiul Europei de Sud (italiene, spaniole), la modelul german (răspîndit în Europa Centrală) și la cel francez, preluat și în spațiul anglofon și devenit astăzi tipul cel mai cunoscut în plan internațional. În prezent, cînd jocurile tradiționale sînt puternic concurate de cele furnizate de noile tehnologii, desfășurîndu-se în spațiul online, pe ecranul computerului, al telefonului sau al tabletei, vechile terminologii sînt parțial uitate și uneori reinventate. 

Cele patru simboluri ale cărților de joc sînt denumite culori, într-un sens specializat al cuvîntului, diferit de cel curent (conform căruia culorile ar fi doar două – negru și roșu). În DEX, acest sens special este definit ca „fiecare dintre cele patru categorii în care se împart cărțile de joc după culoare (1) și forma punctelor”. Un cuvînt astăzi ieșit din uz e maslă(împrumut din rusă), sinonim pentru culoare, în sensul specializat pentru cărțile de joc.

În româna standard s-au impus de mai mult timp, odată cu cărțile de tip francez, termenii cupă, caro, treflă și pică. Aceștia au destul de multe sinonime vechi și populare, înregistrate în dicționare sau prezente în texte: cupa a fost numită și roșu, echivalentul lui caro este tobă (și în varianta dobă), trefla este spatie, ghindă, cruce sau bîtă, iar pica – verde. Denumirile roșu, tobă, ghindă și verde par să fi fost păstrate mai ales de practicantele ghicitului în cărți. În romanul lui Ioan M. Bujoreanu, Mistere din București (publicat în 1862, editat de Marian Barbu, în 1984), există o scenă în care o bătrînă îi ghicește în cărți unui personaj, după ce scoate de sub saltea „o pereche de cărți a căror durată părea a fi fost de un secol și carii erau așa de negre și așa de moleșite că se încovoiau ca niște bucăți de cârpe” (p. 131); „Baba murmură cîteva cuvinte amestecînd cărțile și după aceea le întinde dinaintea ei pe pat. – Uite, măiculiță, zice ea privindu-le: dumneata te ridici cu un crai de ghindă care o să-ți fie vrăjmaș de moarte și care o să te caute cu un crai de roșu și cu altul de tobă ca să-ți facă un rău mare” (ibid.). La Caragiale, în D’ale carnavalului, Mița Baston folosește aceleași cuvinte pentru a identifica rivala în amor, întrebîndu-l pe Pampon: „Cum este amanta dumitale? (...) De roșu, de ghindă, de tobă ori de verde?”. Din scena evocată de Bujoreanu și din faptul că și Pampon se dovedește bine informat, răspunzînd prompt „De verde...”, înțelegem că experiența „datului în cărți” nu era în epocă una strict feminină. În dicționarul lui A. Scriban (1939), găsim sub cuvîntul maslă o explicație utilă, care decodează corespondențele divinatorii: „coloarea ochilor omului cînd i se dă (ghicește) în cărți (spatia, negru; cupa, căprui; caró albastru; pica, verde)”. Revenind la romanul lui Bujoreanu, observăm că în jocul de cărți practicat de lumea înstărită se folosea seria modernă de termeni, deci nu verde, ci pică: „Nici valetul nu este, zise domnu Negreanu, dînd cartea pe față, care era o damă de pică” (p. 40).

Între denumirile evocate mai sus e o nepotrivire derutantă, care poate fi lămurită doar prin raportare la modelele diferite de cărți de joc. Termenii din seria devenită standard au intrat probabil în română inițial prin neogreacă, fiind consolidați și parțial înlocuiți prin contactul direct cu terminologia franceză (cœurcarreautrèflepique). Seria roșu – tobă – ghindă – verde se explică cel mai bine prin raportarea la cărțile de joc maghiare, care le-au preluat și le-au modificat parțial pe cele germane; cele patru simboluri au desene diferite, dar care pot fi puse în corespondență cu tipul francez. O informație minimală utilă se poate aduna din paginile tematice ale Wikipediei, în diferite limbi: Playing card, Spielkarte, Magyar kártyaCarte de joc etc. Cărțile germane au drept culori inima (Herz), corespunzînd cupei, clopoțelul (Schelle), corespunzînd caroului, ghinda (Eichel) pentru treflă și frunza (Blatt) pentru pică. Simbolurile cărților maghiare explică cel mai bine terminologia tradițională românească: roșu (piros)dovleac (tök)ghindă (makk)verde (zöld) – corespondentele pentru cupă, caro, treflă, pică.

Desemnările actuale ale celor patru simboluri ale cărților de joc par a fi refăcute uneori de vorbitori în mod spontan, pornind de la imagine (dar nu sînt excluse și interferențe și calcuri din alte limbi): cupa este numită adesea inimă sauinimă roșie; caroul este romb; pica – frunză sau inimă neagră. Articolul Carte de joc din Wikipedia folosește seria inimă, romb (caro), treflă, pică. În indicațiile dintr-un articol de ziar aflăm că „primul jucător trebuie să pună peste cartea de jos una cu acelaşi semn (inimă roşie, romb, treflă sau inimă neagră)” (libertatea.ro). Dintre multele denumiri existente, unele sînt deja arhaisme, altele tind să marcheze diferența dintre jucătorii cu experiență și începători.

Rodica Zafiu este profesor. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe