Culori pe culoare, dincolo de Spinelli

17 iunie 2010   PE CE LUME TRĂIM

Din Place Rogier, fac jumătate stînga, pe lîngă Muzeu, şi intru în parcul care înconjoară Şcoala Emile Jacqmain. Pe micul lac moţăie cîteva raţe şi gîşte semi-sălbatice, din specia celor pe care le găseşti în marea majoritate a parcurilor europene. Este încă devreme, nu mă grăbesc prea tare. Mă aşez pe prima bancă liberă. Pe alei, elevii de la Jacqmain aleargă relativ entuziast, în costume de sport. Scot sandvişul luat de la alimentară şi pun lîngă mine, pe bancă, „energizantul“, în doză de 250 de mililitri, o combinaţie oribilă de lichid carbogazos şi varii chimicale (între care şi concentratul de cofeină care îmi trebuie la prima oră a dimineţii). Îmi lichidez micul dejun în fugă şi pornesc prin parc, adică prin curtea şcolii, spre Parlamentul European. Fac rapid acreditarea de ziarist, după ce trec printr-un filtru de control, ca la aeroport.

Acreditarea durează două minute, cu poză cu tot. De-abia controlat, ies, ocolesc ditai clădirea şi intru dinspre Place Louxembourg, prin intrarea Spinelli. Alt filtru, badge-ul la vedere „s’il vous plaît“. La rînd, la control, pe lîngă europarlamentari şi funcţionari, o mulţime de „navetişti“ de Bruxelles: societate civilă, reprezentanţi ai corporaţiilor, un ansamblu folcloric venit pentru o manifestare de promovare a vreunui „specific regional“, cîţiva politicieni naţionali, liceeni în vizită la instituţii, ziarişti.


Trec fără probleme de filtru şi fug înspre Karamanlis, pe lîngă Voxbox, spre Mickey Mouse (aceste denumiri nu sînt inventate, ele sînt reale). Acolo mă întîlnesc cu operatorul şi sunetistul. Am noroc, deputatul de intervievat o să întîrzie, astfel încît am timp de o cafea (decentă) şi o ţigară în singurul loc de fumat al uriaşei clădiri. Pute îngrozitor, aerul condiţionat este defect(at), plăcerea şuetei pe axa nicotină-cofeină este redusă la minimum, spre zero. Aşa ne trebuie, vicioşi ce sîntem. Cînd îi spun operatorului că am de gînd să filmăm interviul afară, îi sticlesc ochii. El îşi petrece 9 din 10 ore de filmare în săli de conferinţă. Filmează numai „capete vorbitoare“. Simt că voi avea o filmare plăcută, cu o echipă entuziastă. Ieşim cu deputat cu tot înspre Louxembourg, pe aceeaşi poartă, Spinelli. Facem interviul. Trebuie să reintrăm. Alt filtru, alt control. Sîntem la rînd, între un grup (mare) de activişti pentru drepturi egale tăticilor şi un alt grup (mai mare) care doreşte protecţie sporită balenelor cu cocoaşă. Deduc toate astea citind inscripţiile de pe tricouri. Prin lifturi şi pe culoare, afişe care anunţă de toate pentru toţi. În fugă, citesc o invitaţie la o conferinţă de evocare a discursurilor unui parlamentar român în Parlamentul de la Budapesta, înainte de Marea Unire, trec printr-o expoziţie cu fotografii ale unor „maghiari care au schimbat lumea“, apoi prin altă galerie foto care atrăgea atenţia asupra unei rezervaţii naturale în pericol. Ajung şi la cantină, dar nu mănînc. Las masa pe mai tîrziu.

Dezordonat, multicultural, colorat, zgomotos pe alocuri, formalist prin altele, luat în rîs, autocritic, pasional cîteodată, plicticos alte dăţi, interesant, zumzăitor, reprezentativ, procedural în exces, birocratic, relaxat. Recunosc sincer, pînă la proaspăt căpătatul atribut al co-deciziei cu Comisia Europeană şi cu Consiliul, nu dădeam multe parale pe activitatea europarlamentarilor. Era un for mai mult consultativ, cu atribuţii limitate şi mult chef de vorbă. Acum, spre jumătatea lui 2010, văd altfel sus-amintita instituţie. Se simte cum îi cresc „muşchii“, cum trage la negociere cu atotputernicii din Consiliu (şefii de stat) şi cu tehnicienii riguroşi ai Comisiei. Şi-au păstrat cheful de vorbă, dar acum mai au şi drept de decizie.

Cu senzaţia că, pe viitor, va trebui să fiu din ce în ce mai atent la cele ce se întîmplă dincolo de intrarea Spinelli, după o zi agreabilă de lucru şi cinci filtre de control, traversez din nou parcul Şcolii Jacqmain, în sens invers, spre Place Jourdain. Acolo voi cumpăra o porţie din cei mai buni cartofi prăjiţi pe care îi poţi găsi la vest de Budapesta. De-aia nu am mîncat la Parlament. Cantina lor este, încă, mediocră.

Mai multe